muguri
Ana PODARU

era căzută la pământ
în rochia ei de culoarea laptelui
părea că-l îmbrățișează
pentru ultima dată
degetele-i erau înfipte-n crăpăturile aride
scormonind după rădăcini

târându-se-n coate
părea o lebădă pe ape

genunchii-i pictau ultimul drum
pe șevaletul universului sacru
când nici o mână nu a coborât s-o ridice
pântecul i-a fost despicat cu o gheară
mâna a intrat în interiorul ei și a smuls tot
de la alfa la omega

un oftat prelung a cutremurat altarul sufletelor din jur
din care s-a prelins mir peste trupul ei
candele ardeau clipele
moartea fugea într-un picior urlând ca un lup hăituit
de fumul ce se ridica din cățui

ochii ei se agățau de baierele cerului
în timp ce trupu-i ostenit sorbea esența lutului sfânt
a plouat, a nins și iar a plouat
fulgere și tunete s-au năpustit asupra ei
vântul a luat voalul de lințolii
fecioara a rămas goală
întinsă pe țărâna umedă
în timp ce prin părul ei mijeau zorile
aducând muguri noi
de primăvară