Punctul final
Ana PODARU
VI. Am ieșit în parc la câteva zile după operație, era
primăvară, pomii erau încărcați de flori. M-am apropiat să le mângâi, iubesc
natura și tot ce lăsat Dumnezeu fumos pe pământ. Fericirea se citea pe chipul
meu, mă bucuram că mi-a dat Dumnezeu acea zi în care să mă pot bucura de
primăvară. M-am așezat lângă rondul de flori admirându-le petalele colorate,
apoi am pășit printre ele trecând cu degetele peste petalele pufoase. Larisa și
Dan mă fotografiau jucându-mă cu crengile pomilor înfloriți. Apoi ne-am așezat
în iarbă. Aveam un nasture desfăcut la pantaloni în dreptul operației dar în
acel moment nu simțeam nici o durere, doar bucuria de a mă afla în mijlocul
naturii. Celelalte zile au trecut gândindu-mă la rezultatul ce-o să vină. M-au sunat de la spital, de
data aceasta de la departamentul Oncologic- St. Luke's Cancer Centre pentru a mă prezenta la spital. Din acel
moment am știut că ceva nu este bine. M-am prezentat la spital și am fost
preluată de un medic oncolog numit Dr. Cummins care mă aștepta cu o echipă
medicală:
-Bună ziua, doamna Podaru, mă numesc Dr. Cummins unul
dintre consultantul dumneavoastră. Aș vrea să discutăm despre rezultatul
examenului histopatologic și mai apoi vă voi face trimitere către departamentul
gastroenterologic pentru endoscopie. Din păcate rezultatul biopsic ne-a
comfirmat diagnosticul de tumoră Krukenberg ceea ce ne spune că aveți undeva în
corp cancerul primar ce a dat această metastază ovariană...A căzut cerul pe
mine, am simțit cum îmi bate inima din ce în ce mai repede, lacrimile au
început să curgă involuntar. Am cerut un pahar cu apă apoi le-am spus:
-Spuneți-mi vă rog care este rata de supraviețuire în
acest caz și ce stadiu de boală sunt?...Doctorul s-a aplecat peste dosarul meu
care era deja ceva mai gros ca înainte și cu ochii aplecați, evitând privirea
mea, mi-a zis:
-
Dat fiind metaztaza ovariană boala este în stadiul IV iar rata de supraviețuire
este de 11 luni aproximativ. Vă putem face chimioterapie pentru a vă
îmbunătății viața în această perioadă de boală dar boala dumneavoastră este
irecuperabilă.
Am
tăcut pentru o clipă și l-am privit pe Dan în ochi, mă privea și el speriat.
Doctorul ne-a lăsat pentru o clipă singuri timp în care am izbucnit în plâns. A
revenit echipa medicală care mi-a preluat teste de sânge și m-au condus către
departamentul de gastroenterologie pentru endoscopie. Mă anunțaseră înainte să
vin că voi face endoscopie așa că eram pregătită de această procedură invazivă.
Nu-mi era teamă, m-am așezat pe masă după ce am
semnat actele necesare, consimțământul și mi s-a administrat Lidocaină pentru
anestezie, apoi m-au așezat pe partea laterală dreaptă și doctorul mi-a inserat
tubul endoscopic până în stomac, de unde a prelevat probele biopsice luând și
imagini de pe pereții stomacului. Cunoșteam acest procedeu, eram monitorizată
anual în România din punct de vedere gastric. Nu era o surpriză pentru mine că
eram suspectă de cancer gastric. În urmă cu 15 ani lucrând pe secția Pediatrie
din cadrul Spitalului Vulcan din România am simțit dureri în epigastru și am
făcut multe vizite la medicul de familie. Din păcate am primit doar tonice
hepatice iar durerea nu ceda așa că am cerut ajutorul radiologului din cadrul
spitalului, un doctor de medicină imagistică-Dr Teodorescu Dorin care mi-a
făcut un bariu pasaj descoperind că stomacul meu își schimbase forma
alungindu-se până la uter, formă de pară. Mi-a recomandat să fac un test de Helicobacter
Pylori. Am cerut imediat ajutorul prietenei mele care lucra la laboratorul
spitalului și am făcut testul, era pozitiv. Am vorbit cu medicul de gardă de pe
secția unde lucram și mi s-a recomandat tratamentul de eradicare a bacteriei.
Amoxicilină+ Metronidazol+Omeran sau Claritromicină+ Amoxicilină în decurs de
14 zile. Doream să scap de această bacterie așa că am făcut ambele scheme de
tratament. Antigenul bacteriei rămâne în sănge pentru aproximativ un an așa că
am tot repetat testul până la negativare. Din păcate
nu au cedat durerile gastrice, bacteria
a lăsat urme adânci distrugând pliurile gastrice. Diagnosticul următor fiind de
Gastrită cronică atrofică cu aspect de metaplazie intestinală. Am studiat acest
diagnostic imediat ce mi-a fost pus. Este numită în studiile de specialitate
stare precanceroasă, deci risc de cancer gastric. Am încercat să țin un regim
sănătos, să nu mănânc prăjeli, să fac vizite medicale periodice, endoscopii cu
prelevări de biopsie, toate acestea timp de 15 ani. După plecarea mea în Anglia
am făcut câteva vizite la medicul de familie din UK dar aici mi-au spus că sunt
prea tânără pentru endoscopie. Nu luat în seamă istoricul bolii mele făcându-mi
doar ecografii care binențeles că nu evidențiau nimic din punct de vedere
gastric. Acum aflându-mă în fața faptului împlinit oarecum dădeam vina pe
superficialitatea medicilor de familie din Anglia. Am coborât de pe masa de
endoscopie și am plecat acasă așteptând alte două săptămâni după rezultatul
biopsic. Am fost chemată din nou în cabinetul Dr. Cummins confirmându-mi
diagnosticul de cancer gastric:
-
Din păcate în stomacul dumneavoastră au fost găsite celule în
formă de inel, asemânătoare celulelor
canceroase din tumora extrasă, ceea ce dovedește că aveți cancer
gastric. Apoi mi-a arătat și imagini preluate din stomac și pe una dintre
fotografii era o zonă suspectă, celelalte zone arătând ca fiind zgâriate cu
gheare de pisică. Nu existau tumori, doar o rană malignizată, ulcerată. Mi s-a
făcut un Computer Tomograf și alte prelevări biologice, sânge, urină și am
plecat din nou acasă așteptând ziua când voi fi chemată la discuția pentru
chimioterapie. Din fericire CT-ul a demonstrat că nu există alte metastaze,
asta după ce trecuseră două luni de la operație, fără chimioterapie, doar cu
Zeolitul ce-l luam zilnic mărind doza la 8 capsule pe zi. Căutam cu disperare
toate testimonialele supraviețuitorilor de cancer pe internet. Dan a găsit date
despre Amigdalină-Vitamina B17, un medicament controversat, interzis de FDA-
America pentru toxicitate, se spune că conține cianură. Acest medicament
vindecase mulți bolnavi în toate părțile lumii, dar nu a fost aprobat niciodată
oficial. Am găsit această vitamină sub formă de pudră pe internet dar aveam
nevoie de fiole. În acest timp am postat pe internet starea mea de boală, nu
pentru a cerși mila nimănui, doream să-mi informez cititorii. Primeam
încurajarea lor și asta mă ajuta foarte mult. În toată această perioadă familia
mi-a fost aproape, surorile mele făcând eforturi imense de a mă vizita, ele
locuind în Italia. Mentorul meu -scriitorul Dumitru Velea se ruga pentru mine
și era mereu aproape de mine prin mesaje încurajându-mă. La fel m-am bucurat de
atenția domnului profesor Petrus Dincă, al domnului scriitor- doctor Christian W.Shenck,
al domnului scriitor Ilarion Boca și de
atenția scriitorilor de peste Prut-fratele Victor Cobzac, scriitor, profesor,
Doamna scriitor- președinta USELR Diana
Cigureanu Zlatan, al doamnei scriitor Silvia Urlich, al doamnei scriitor
Liliana Liciu, înconjurată fiind și de dragostea autoarei Mihaela Oancea și
Shanti Nilaya-autor, Dania Badea-profesor autor, Eugenia Mihu-autor și multe
alte colege de condei. Cel mai important ajutor a fost ajutorul cerului
trimițând în calea mea trimisul Lui, părintele Stefan. Este cititor de poezie
și iubește poeziile mele considerând că trebuie să fie alături de mine în
această perioadă grea a vieții. Din momentul când m-a contactat acest preot
numit de către mine din tot sufletul fratele Stefan nu m-a mai părăsit o clipă.
A făcut eforturi supraomenești de a-mi procura medicamentele necesare
vindecării mele. Produse apicole preparate la mânăstirea unde slujește cu drag
mi-au fost trimise tocmai în Anglia pentru a putea să-mi prepar leacuri
naturiste. Acesta a fost primul pas. Am primit miere de salcâm pe care l-a
preparat cu propolis, polen, turmeric și ghimbir. La un litru de miere am pus: 100 grame de
propolis, 200 grame de polen, 50 grame de turmeric si 50 grame de ghimbir.
Acest preparat l-am pus în frigider luând
cu câte o linguriță în fiecare dimineața și seara. Tot părintele Stefan mi-a
trimis vitamina C fiole din România și am început să-mi administrez intravenos
de la 5 la 10 grame zilnic, variam dozele nerezistând la doze mai mari de 10
grame. Dieta am schimbat-o, fără carne, doar fructe și legume, semințe, nuci,
lapte de soia și puțină brânză de capră. Foloseam blenderul pentru a prepara
sucuri de legume și fructe incluzând sfeclă roșie și uneori spirulină pudră.
Spirulina o foloseam zi de zi în formă de tablete, luam câte 5 tablete odată,
de trei ori pe zi. Ciuperca Reishi o cumpărasem de la un plafar și luam o
capsulă pe zi. Tot la începutul aflării diagnosticului am început să iau
Peliniță capsule- Artemisia Annua...Toate mergeu bine, scăzusem 5 kg după
operație, după aceste preparate luasem deja două kilograme în greutate. Am fost
sunată din nou de Dr.Cummins pentru a merge la discuții despre chimioterapie.
Inițial era forba de protocolul standard pentru cancerul gastric -EOX după care
s-au gândit să mă bage într-un experiment pentru un medicament nou numit
Avelumab. Asta însemna să fac chimioterapie
12 săptămâni apoi să iau acest drog experimental. Am fost la discuții,
am semnat protocolul și am intrat la investigații pentru acest studiu. Mi s-au
prelevat 10 flacoane de sânge, spre disperarea iubitului meu care privea cu
teamă și mi s-au făcut examene computerizate, de data aceasta la toate organele
și la cap pentru a vedea de unde plecăm la studiu, din ce stadiu de boală. Am
plecat acasă în așteptarea rezultatelor. Am fost sunată după o săptămână că nu
mai sunt o canditată bună pentru acest medicament în studiu pentru că analizele
mele nu evidențiază nici o metastază așa că trebuie să mă prezint să semnez
protocolul vechi de chimioterapie EOX. M-am bucurat de rezultat dar eram
îngrozită de toxicitatea acestui
protocol terapeutic vechi de când lumea.
VII. Așteptam cu înfrigurare ziua în care trebuia să merg
la spital să încep cura de chimioterapie. Mă ghemuiam în pat cuprinsă de spaimă
gândindu-mă la efectele dezastruoase ce-mi vor inunda corpul celulă cu celulă.
Nu voiam să admit, să accept acest supliciu, în mine domnea teama. Somnul mă
lua greu și-mi repetam mereu în gând: Voi rezista! Trebuie să fac asta pentru
familia mea, pentru copiii mei, pentru citotorii și prietenii mei. Noaptea-mi
era zi, mă consolam cu gândul că sunt doar patru cicluri de chimioterapie, că
nu poate să mă omoare această otravă. Doream să scap de celulele canceroase din
stomac ce-mi dăduseră acea metastază-tumora ovariană de 15 cm deja eliminată
prin histerectomie totală. După o săptămână telefonul a sunat și am fost
anunțată când trebuie să ajung la spitalul din Guildford- St Luke's Cancer Center. Am confirmat prezența mea pe bordul
aparatului de la intrare după care am fost invitată pe una dintre secții să-mi
pună linie venoasă centrală, un tub ce se întinde de la brațul drept la vena
cavă. O procedură invazivă dar necesară pentru a proteja venele superficiale.
Am fost așezată pe un pat steril și o asistentă mi-a explicat procedeul și
tehnica de inserare PICC. Totul s-a petrecut fără anestezie, dar cu tehnică
modernă sterilă inaintarea tubului fiind urmărită pe monitor. Dan mă privea
tăcut de pe un scaun, familia poate participa in Anglia la procedurile
medicale. Odată ce tubul a fost inserat și fixat mi s-a făcut o radiografie
pentru a vedea exact dacă tubul a ajuns în vena cavă, lângă inimă. Tubul fusese
inserat prea adânc așa că au mai eliminat câțiva centimetri să fie totul
perfect. Mi-au recoltat sânge pentru a vedea dacă funcția renală și hepatică
permite tratamentul chimioterapic, apoi am urcat la volan și m-am întors acasă.
A doua zi trebuia să mă prezint la 10:30 AM pe secția de zi unde trebuia să primesc tratamentul. O altă noapte de nesomn, alte
clipe de neliniște. Dimineața am plecat îmbrăcată în alb ca o mireasă, mi-am
pus rochia de dantelă pregătită de martiriu. Aveam părul lăsat pe spate și am
intrat cu zâmbetul larg în sala unde urma să fiu chinuită. Acolo totul era nou
pentru mine, o încăpere cu multe fotolii așezate de-o parte și de alta a
salonului, despărțite de perdele și măsuțe. O cameră luminoasă, cu geamuri mari
dar atât de apăsătoare de suerința oamenilor care mă priveau ciudat. Am salutat
și am fost invitată să mă așez pe un fotoliu după ce am fost legitimată. O
asistentă mi-a explicat procedura și schema terapeutică: Epirubicibin-Oxaplatin-Capecitabin. Prima administrată
prin injecție, a doua prin perfuzie, a treia urma să mi-o administrez pe cale
orală, singură, acasă termen de 21 de zile, apoi urmând ciclul 2. Știam că Epirubicibinul
este foarte toxic, că provoacă alopecie, faptul că urma să rămân fără păr mă
îngrozea chiar dacă surorile mele deja căutau soluții de a-mi înlocui părul cu
peruci. După ce a sosit medicația o asistentă s-a îndreptat spre mine cu o
seringă ce conținea un lichid roșu, m-am cutremurat și i-am spus:
-Vă
rog să mă conectați la aparatul cu gheață pentru protecția părului înainte de
administrare, nu vreau să-mi pierd părul.
-Aveți
un păr frumos, spuneti-mi ce mărime să fie casca?...mi-a spus asistenta
zâmbind.
Am
cerut mărime medie având un păr bogat și lung iar ea s-a îndepărtat să-mi aducă
cele necesare conectării la aparat. S-a întors în câteva minute cu o cască de
care atârnau trei tuburi pe care le-a conectat la aparatul din dreapta mea,
apoi mi-a așezat un prosop pe umeri și mi-a udat părul ca la coafor
protejându-mi cu atenție fața și hainele. Mi-a așezat cu atenție casca și a
pornit aparatul, am simțit cum pătrunde apa rece în cască, apă ce urma să
ajungă la o temperatură suficient de scăzută încât sa-mi înghețe pielea
capului. Am așteptat 30 de minute această operațiune privind în jurul meu ce se
întâmplă cu ceilalți pacienți deja conectați la perfuzii. Eu arătam ca un
motociclist rătăcit printre ei, ca un miel adus la tăiere. Simțeam cum mă cuprinde
frigul, pielea capului îngheța, eram fermă și suportam cu stoicism tremurul ce
se instala în corp. Am cerut o pătură în timp ce Dan stătea pe un scaun în fața
mea masându-mi picioarele așezate-n poala lui, privindu-mă cu teamă și
încercând să mă încurajeze. Între timp primisem patru tablete de Dexametazonă
și un antiemetic, o mică doză de ser pentru pregătirea liniei venoase centrale
și urma lichidul roșu, otrava. A venit asistenta și mi-a administrat-o fără
să-mi întrerupă aparatul cu gheață. Trebuia să rămân încă o oră cu casca pe
cap. Apoi urma Oxaplatinul în formă perfuzabilă. Mi s-au explicat reacțiile
adverse ale acestui medicament, efecte contrare primului medicament, acest
chimioterapic trebuia administrat în condiții favorabile, nu puteai să bei apă
rece sau sa-ți fie frig. Eu sunt mereu friguroasă, eram și după terapia cu
gheață. Din păcate nu mi-au spus să nu beau apă rece, că pot să beau doar
fierbinte, eu am cerut multă apă... am băut câteva pahare apoi am adormit,
trebuia să stau două ore la perfuzie. Când m-am trezit am privit punga de
perfuzie și am simțit că mi se face greață, am cerut un recipient să vomit după
ce folosisem deja paharul de lângă mine, mă inundase otrava, simțeam că mă
sufoc, că nu pot respira, s-a apropiat de mine asistenta și mi-a întins
recipientul urmrindu-mi evoluția doar cu privirea. Am cerut să merg la toaletă,
mă simțeam rău și aveam parestezii în vârful degetelor, limbă și buze. Mi-a
deconectat Dan pompa de perfuzie și m-am îndreptat spre baie cu prosopul în cap
târâind după mine stativul. Acolo a început supliciul, diaree, vomă în jet,
stare d erău generală. Gemeam în fața vasului de toaletă, apoi mă spălam pe
față, nu a venit nimeni să mă ajute, erau ocupați, doar întrebau la ușă dacă
sunt bine. Am ieșit într-un târziu sprijinindu-mă de stativ. Mi-am reluat locul
printre bolnavii de cancer. Am terminat perfuzia cu Oxaplatinul și a primit o
altă mică perfuzie cu Ondesartan, un antiemetic pe cale venoasă administrat cu
ser fiziologic 9%...Apoi totul s-a încheiat, mi-au dat punga cu Capecitabin
pentru 21 de zile câte 10 tablete pe zi dimineața și seara,Ondesartan pentru 5
zile, Dexametazonă pentru trei zile și Motilium, trei tablete pe zi. Mi-au zis
că sunt liberă până data viitoare, adică peste 21 de zile și am plecat spre
mașină împleticindu-mă. Mă simțeam ca un om otrăvit, mă durea sufletul
gândindu-mă că există copii care trec prin ce trecusem eu. Îmi venea să plâng
de mila lor. Suntem în secolul 21 și nu pot să cred că aceste efecte adverse
ale chimioterapiei nu pot fi reduse. Oxaplatinul încă-mi fierbea în sânge,
simțeam cum îmi îngheață mâinile în plină vară, cum îmi paralizează celulele,
mi se încleștase maxilarul iar în contact cu aerul de afară mă simțeam ca un om
aruncat gol în zăpadă. Am urcat în mașină, nu am fost în stare să conduc, am
stat ghemuită pe bancheta din stânga încercând să-mi rețin starea de greață,
aveam câteva pungi pe care le-am folosit, vomitam la interval de 30 de minute.
Acasă supliciul a continuat o săptămână. Nu puteam mânca, nu puteam să dorm,
eram ca o stafie ce se plimba ținându-se de pereți, de la baie la pat, ținând
vasul de toaletă în brațe. După ce trupul mi-a slăbit, puterea s-a scurs din
mine. Pierzând electroliții, vitaminele și mineralele din corp am fost nevoită
să iau un lighean lângă pat, să pot elimina și ultima sursă de energie. Corpul
lupta cu otrava, era reacția normală de a respinge acele toxine ce-mi atacau
celulele canceroase, dar și celulele bune. Dar cum era posibil ca toate acestea
să se întâmple acasă, fără supraveghere medicală, fără rehidratare,
remineralizare?... Îmi dăduseră doar un card de urgență, să sun dacă am
simptome grave. Am sunat, mi-au spus să sun la medicul de familie. Eram
revoltată, slăbită dar nu învinsă. Am început să lupt, am trimis-o pe Larisa să-mi
cumpere săruri de rehidratare de la farmacie, am început să beau fructe și
legume trecute prin blender, beam și vomitam, dar nu mă lăsam. O prietenă mă
suna fregvent să vadă cum mă simt, numele ei este Roxana și a fost ca un înger
în calea mea ajutându-mă mereu la greu de când am sosit în Anglia. Am
cunoscut-o când nu aveam unde locui cu Larisa și ea mi-a deschis ușa casei ca
unui membru al familiei. Acum era la muncă dar a plecat către mine să-mi
gătească supă cât era în pauză. Aveam vocea stinsă, era speriată și nu a plecat
până nu s-a asigurat că voi mânca din supa făcută cu drag. Luam tratamentul
regulat, acele 10 pastile chimioterapice ce-mi dădeau alte efecte adverse, eram
îngenuncheată de otravă, nu de cancer. Știam că voi avea efecte adverse, dar nu
mă așteptam ca acest corp să cuprindă întreaga armată de simptome.
Capecitabinul mi-a intrat în organismul deja afectat de cele două otrăvuri
distrugând și celulele ce se mai zbăteau să reziste. Gura începuse sa-mi
amorțească, esofagul era deja pătruns de o durere crâncenă, nu mai puteam să
înghit, iar noaptea mă chinuiau durerile de stomac, dureri ce nu le avusesem
până atunci, eram chinuită de gaze cu miros de sulf. Eram rușinată dar trebuia
să le elimin privind cu jenă în ochii iubitului meu, aproape plângând de
rușine. Luptam cu greu cu aceste simptome, nu mai aveam lacrimi să plâng, mă
afundam noaptea în vana cu apă caldă să scap de efectul parestezic din corp.
Ziua ieșeam în grădină la soare, acolo simțeam că mă încarc cu energie, mă
așezam în iarbă, culcată și priveam cerul cu ochii împâienjeniți, pământul îmi
sorbea otrava din corp, așa simțeam și când mă așezam în vana cu apă caldă. În
tot acest timp nu am renunțat să iau Zeolit, doream să scap de această otravă,
lasem 20 de picături înainte cu 4 ore de la
chimioterapie și am continuat să iau noaptea, să las chimioterapia să
acționeze pe celulele canceroase. Simțeam cum îmi miroase pielea a otravă,
urina mirosea la fel. Mi-era groază de mirosul meu, nu mă recunoșteam în
oglindă dar am trecut cu bine de primul ciclu de chimioterapie, așteptând cu
înfrigurare celelalte 3.
VIII. În toamna lui 2013 m-am decis să scriu poezie la
îndemnul oamenilor, până atunci pamfletam o emisiune TV. După ciclul 1 de
chimioterapie m-am întrebat de ce poeziile mele au înrădăcinate în mesaj tema
morții, a tristeții, a durerii. M-am întors la primele testamente literare, la
sutele de poezii cu tema morții și am înțeles că toate aceste mesaje erau un
strigăt interior, o avertizare, toate acestea venind de la Dumnezeu care-mi
spunea mereu...,,Ești bolnavă, dacă nu vrei să vezi asta o să mori!''. Nu, nu realizam asta, eram preocupată să reușesc să-mi
stabilizez condiția profesională în Anglia, să supraviețuiesc, să învăț. Lucram
între 55 ore și 72 de ore pe săptămână, când eram liberă mergeam la cursuri. În
doar 3 ani ajunsesem să lucrez în sistemul medical englez de stat, pentru asta
învățasem mult, dormeam 6 ore pe noapte. Eram epuizată, adormeam peste zecile
de diplome medicale obținute la cursuri. Situația financiară începuse să se
stabilizeze, strânsesem ceva bani pentru depozit încât să pot lua o casă prin
credit bancar. Așa că am demarat actele, am gasit casa pe care mi-am dorit-o
toată viața și așteptam cu nerăbdare să mă mut în ea. Timpul de așteptare era
înjur de 6 luni, alte șase trecuseră doar studiind toate căile prin care urma
să reușesc să o cumpăr. Cam așa-mi petreceam timpul în timp ce toată suflarea
divină se căznea să mă avertizeze că în mine creștea o tumoră imensă, că
imunitatea-mi scăzuse drastic, că trupul meu era setat de propriul creier de a
se dezintegra. Da, eu mi-am setat moartea plângând, suferind, epuizându-mă prin
muncă și studiu. Creația lui Dumnezeu distrusă de mine. Mă simțeam vinovată.
M-am hotărât să scriu despre asta imediat ce am aflat despre boală, am plâns,
ba nu, am urlat ca un animal în brațele copilului meu care mă strângea în
brațe, nu de teamă că voi muri, de teamă că fețița mea rămâne fără mamă la o
vârstă așa fragedă, avea doar 18 ani, perioada când are cea mai mare nevoie de
mine. Apoi m-am eliberat și de atunci nu am mai plâns că am cancer. Am înțeles
că trebuie să mă bucur de fiecare clipă dată de creator, că viața are sens, că
trebuie să admir creația lui Lui, că am o misiune pe pământ, cea de-a scrie,
considerând că sunt doar un mesager al cerului, un simplu muritor. Am înțeles
de la oamenii care s-au strâns în jurul meu încurajându-mă că trebuie să lupt.
Tot mai mulți cititori s-au adunat în jurul suferinței mele rugându-se la
mânăstiri sau acasă pentru însănătoșirea mea. Mi-am plâns de milă toată viața
crezând că nimeni nu mă iubește, primisem doar dragostea mamei, pe care mi-o
luam singură din lacrimile ei, ea fiind prea preocupată să supraviețuiască
dramei vieții ei, de la ea învățasem ce înseamnă durerea, suferința. Alergam mereu
după un zâmbet, o mângâiere, eram ca o fiară însetată de iubire. Tatăl Larisei
mă iubise îndeajuns, dar totul s-a stins la un moment dat iar eu m-am retras în
cochilia mea răscolindu-mi rănile adormite din copilărie. Am plecat când am
simțit că nu mai sunt iubită, i-am redat libertatea și șansa de a fi măcar el
fericit. Printre oamenii care mi-au sărit în ajutor Dumnezeu a trimis un om
îmbrăcat în sutană, era cititor de poezie, îndrăgea poezia mea și era de scurt
timp în lista mea de prieteni. După mesajul meu adresat cititorilor a înțeles
că am nevoie de ajutor ceresc și m-a abordat în privat întrebându-mă de starea
mea de sănătate. Mi-a spus că este ptreot, starețul unei mânăstiri din Banat,
că mă va însoți în această călătorie în căutarea recăștigării dreptului de a
trăi. Din momentul acela am înțeles că Dumnezeu nu mă părăsise, că mi-a trimis
un înger să mă îndrume, să mă întoarcă la cele sfinte, să-mi stea alături la
fiecare oră din zi și din noapte. Am căutat împreună pe internet fiecare
posibilitate de supraviețuire, am pus în balanță aspectul financiar, eram la
pământ după operație, chiar atunci finalizasem actele pentru casă, cheltuisem
tot ce mai aveam pus deoparte. Nu mai puteam să dau înapoi, trebuia să plătesc
avocații, depozitul, chiar atunci când aflasem că nu mai am mult de trăit.
Ironia sorții, mă întrebam pentru cine, pentru ce am lupat atât? Pentru fetița
mea, care depindea de mine era răspunsul. Citisem testimonialele despre
vitamina B17 care costa o grămadă de bani, Vitamina C fiole costa o avere pe
termen lung, trebuia să fac doze mari, Zeolitul era scump dar îl procurasem
încă dinainte de operație odată cu vitaminele și B17 pulbere. Eram conștientă
că această boală este curabilă, dacă faci ce trebuie, dacă urmezi o dietă
sănătoasă și echilibrată, dacă ai spiritul pregătit să lupte pentru corp
primind forța rugăciunii. Părintele Stefan se ruga la Sfintele Masluri alături
de sute de oameni ce-mi trimiteau mesaje mergând la biserici. Eram copleșită de
atenția lor, de dorința lor de a mă face bine, de iubirea lor. Primeam cu inima
deschisă fiecare rugăciune ca pe un medicament de la fiecare om ce se ruga
pentru mine. Odată cu rugăciunile am primit și ajutorul financiar necesar
dietei mele, primul pachet trimis de părintele Stefan conținea produsele
apicole necesare preparării leacului ce urma să-l iau în fiecare zi dimineața
și seara, vitamina fiole, ceaiuri. Am
despachetat cu grijă și printre medicamente era o candelă și cele necesare
întrebuințării ei, mir și apă sfințită. Noul Testament cu pasalmi și Micul
Ceaslov. Am aprin candela și m-am rugat Măicuței Domnului, cea pe care practic
o ignorasem în lupta mea pentru supraviețuire, cea care mă însoțise zi de zi
încă din copilărie simțindu-i prezența. Mă simțeam vinovată, dar știam că m-a iertat
trimițându-mi aceste daruri, speranța venea de la ea. Simțeam că nu sunt
singură în adevărata luptă pentru viață. Am fost așa de bucuroasă, aveam în
sfârșit armele cu care să lupt contra bolii. Eu luptam pe-un flanc, părintele
pe celălalt flanc a comandat vitamina B17 tocmai din America studiind efectele
ei cu grijă, sunând medicii, informându-se atent despre fiecare leac ce urma să
mi-l administrez. Eram îngroziți de efectele adverse ale chimioterapiei,
încercam să căutâm alternative, să reducem aceste simptome, să nu lăsăm să
distrugă ce era bun în organism. Părintele este stareț la o mânăstire, multă
lume îl cunoaște, întreba în stânga și în dreapta ce este de făcut în cazul
meu. Atâta iubire de oameni într-un singur suflet. Fratele Stefan, așa cum îmi
place să-i spun mi-a fost și psiholog și doctor și prieten, așa este și acum,
nu m-a abandonat o clipă. După tura doi de chimioterapie a urcat în avion
împreună cu părintele Rafael de la altă mânăstire și au venit în Anglia să-mi
facă Sfântul Maslu. Să-mi sfințească casa în care mă mutasem de curând... Eram
emoționată când am ajuns la aeroport. Așteptam să apară doi preoți și o
domnișoară cu chip de înger ce dorea să mă cunoască tot cu numele de Ana,
Anamaria. Avionul a întârziat, eram cu ochii pe panoul de zbor alternând
privirea câtre poarta de sosire. Când zăream pe cineva cu barbă tresăream, erau
evrei. La un moment dat am văzut doi oameni cu fața luminată alături de o
fetișcană subțirică, frumoasă ca un înger. M-au recunoscut imediat. Ne-am
îmbrățișat de parcă ne cunoșteam de-o
viață. Zâmbetul părintelui Rafael mi-a rămas întipărit în minte. Nu mai văzusem
niciodată așa un zâmbet curat, așa o față luminată, doar pe fața unui copil
poți să vezi așa ceva. Eram cu Dan, am urcat în mașină și m-am învârtit în
parcare vreo 15 minute negăsind ieșirea de emoție. Ei încercau să mă îndrume
după indicatoare, ajungeam în același punct de unde am plecat. Până la urmă am
reușit să ies și să mă îndrept spre autostradă, de acolo până acasă a fost cel
mai scurt drum, eram fericită. Îl simțeam pe Dumnezeu aproape, venise la mine
prin acești doi oameni minunați ce și-au oferit ajutorul necondiționat. Acasă
am vrut să-i omenesc, să le dau camera cea mai mare dar au refuzat, doreau să
fiu eu bine, ei alegând încâperea cea mai mică în care era doar un pat, camera
Larisei, așa că unul dintre ei urma să doarmă pe o saltea umflată cu aer. Erau
bucuroși de tot ce au primit, modești, atâta bunătatea respirau prin toți porii
lor. Fetele s-au culcat în sufragerie pe canapele, fata lui Dan fiind prezentă
și-a umflat și ea o altă saltea. Urma să primesc Sântul Maslu curând, acesta
era scopul vizitei lor dar ne-am simțit ca o familie mare, la masă era prezent
Dumnezeu, rugăciunea. Mă simțeam ca un păcătos ce nu știe să se roage, ca un
fiu risipitor plecat în lume părăsindu-și mama. Eram chinuită de gânduri dar mă
linișteam privind zâmbetul și pacea din privirea părintelui Rafael. Trei zile
am simțit iubirea curată, pură, necondiționată, iubirea cerească. Am călătorit
la ocean și am văzut iubirea față de frumos în bucuria acestor doi preoți. Mă
abandonasem în pacea lor, era atât de liniște în mine, nu mai știam dacă sunt
bolnavă, nu mai știam câtă suferință trecuse prin viața mea, nu mai știam nici
urmele lăsate de atâta suferință, nu mai simțeam durere. Am călătorit la Londra
și am umblat toată ziua fără să simt oboseala. Doamne câtă bucurie poate să-ți
aducă cerul. A venit ziua Sfântului Maslu, preoții s-au pregâtit atent
punându-și patrafirul. Au sfințit apa, au sfințit casa în timp ce noi stăteam
cu fața la răsărit citind din cartea sfântă cu tremur în glas, eram toți
emoționați, chiar și Dan care nu avea nici o treabă cu cele sfinte, acum stătea
îngenuncheat rugându-se pentru mine. Când ne poticneam în rugăciune părintele
Rafael ne certa cu blândețe-n glas. Am primit rugăciunea ca pe-un dar de la
Dumnezeu, cu bucurie, cu speranța că această maladie s-a stins în puterea ei,
apoi am adormit ca un prunc. A doua zi urma să plece la aeroport, trebuiau să
se întoarcă la cele sfinte, Doamne ce mult mi-am dorit să rămână, aș putea trăi
o veșnicie alături de pacea lor, alături de curățenia lor și de înțelepciunea
lor. Știam că locul lor e la mânăstire, acolo unde Dumnezeu le-a orânduit
viața. Acolo unde sfințenia trăiește în fiecare pom, în fiecare adiere de vânt.
Eu am râmas privind în urma lor dar pasul lor nu s-a îndepărtat prea mult, ei
au rămas alătur de mine la greu și mă vor însoți până la punctul final al
bolii.
IX. La al doilea ciclu de chimioterapie deja știam la ce
să mă aștept, teama de-a lăsa otrava să-mi inunde iar corpul era evidentă dar
am plecat din nou către spital cu speranța că voi depăși mai ușor această
etapă. Am condus și de data aceasta cu gândul la suferința ce urma să mă
aștepte în doar câteva ore, alt supliciu pregătit de viață. Afară era cald în
ciuda furtunii din sufletul meu unde ploua mocănește cu miros de tristețe, cu
nori grei și nici urmă de soare. Am parcat mașina în parcarea centrului de
cancer unde aveam reducere, 4 lire pe întreaga zi, cealaltă parcare era 8 lire
apoi am urcat să-mi anunț sosirea pe aparatul de programări. Trebuia să ajung
pe secția de zi unde făcusem celălalt ciclu chimioterapic, am urcat cu liftul,
nu mă mai țineau picioarele de teamă. Am juns acolo și aceeași imagine din
salon m-a întâmpinat, privirea a cel puțin zece oameni așezați pe fotolii,
conectați la perfuzii cu otrăvuri. Oameni slăbiți, cu capul acoperit cu un
baticuț sau o șapcă, unii nu mai ascundeau capul lipsit de păr, erau deja
resemnați că nu mai aveau podoaba capilară. Mă priveau cu mirare-n ochi, eu
le-am dat binețe când am fost invitată să mă așez pe scaunul torturii. Nu
auzeam nimic în jur, doar așteptam ca farmacia să-mi elibereze substanțele ce
urmau să-mi invadeze trupul. Eram deja scârbită de la primul ciclu de mirosul lor
ce-mi ieșea prin piele transpirând și mirosul ciudat din urină. Aveam
sentimentul că stau la rând ca un animal ce urmează să fie jertfit, chinuit.
Aveam totuși o urmă de curaj crezând că aceste otrăvuri mă vor ajuta să scap de
celulele canceroase ce-mi stăpâneau stomacul. Dan m-a urmat și de data aceasta,
mă privea fără să scoată vreun cuvânt. Doar un om otrăvit poate să simtă cu
adevarat ce urma să se întâmple, cine ar putea să condamne restul lumii sau
chiar pe cei dragi care te privesc cu milă și dragoste dar fără să înțeleagă
exact ce se întâmplă, încercând să te ajute moral. Otrava m-a pătruns și de
data aceasta cu violență dar corpul meu a răspuns ferm, mai pregătit să
reziste, am primit din nou antiemeticele necesare și doza de Dexametazonă
înainte de perfuzia cu Epirubicibin, substanța roșie de o toxicitate
extraordinar de mare, cerusem casca cu gheață și de data aceasta pentru a
încerca să-mi protejez părul, nu funcționa la toți pentru că oamenii merg la
chimioterapie deja slăbiți, fără ca cineva să-i învețe cum să se protejeze de
efectele devastatoare, cum să-și refacă imunitatea după primirea acestei otrăvi
în corp. Părul meu rezista, datorită Zeolitului luat înainte cu 4 ore de la
chimioterapie, 20 de picături Zeolit lichid de două ori pe zi, nelipsita
linguriță de miere cu turmeric, ghimbir și propolis, paharul cu bicarbonat și
lămâie, paharul cu vitamina B17 pudră 3 grame/ zi, multivitamine, ceaiurile și
produsele homeopate primite de la părintele Ștefan. Pentru refacerea funcției
hepatice, luam Esențiale Forte și Liv 52 odată cu ceaiuri ajutătoare. Șpreiuri
bucale cu seleniu pentru protejarea părului și a unghiilor, nelipsita ciupercă
Reishi și dozele uriașe de vitamin C intravenos 10-15 grame e zi după
chimioterapie. Toate acestea pe lângă o dietă lipsită de zahăr, carne și
substanțe nocive din conserve. Încercam să mănânc sănătos, sucuri din fructe și
legume la blender cu suc de gaviola și spirulină primite de la prietena surorii
mele din Germania, Mihaela, legume pe aburi, pâine de secară, multe semințe,
nuci, miere de Manuka, suc de aloe 25 ml de două ori pe zi și ulei de cânepă de
două ori pe zi căte o linguriță. Nu mai știam cum să-mi împart timpul să le
iau. Din păcate și de data aceasta reacțiile adverse ale chimioterapiei a fost
violentă, am reușit să conduc până acasă dar acasă grețurile și vărsăturile
m-au îngenuncheat și de data aceasta. Vomitam tot ce băgam în gură, sucurile,
apa, nici vorbă să pot mânca ceva primele trei zile, slăbisem 4,5 kg în 4 luni,
eu fiind o ființă slabă, nu trecusem nici la prima sarcină de 50 de kg, dar
înainte de operație aveam 51 de kg. Acum rămăsesem cu 45,7 kg și nu mai aveam
resurse să mai slăbesc, luptam cu îndărjire să recuperez, vocea-mi era stinsă,
tremurată, suport dietetic nu primisem de la dietetician. De data aceasta m-a
vizitat un domn asistent de la o fundație -St. Peters and James, ce mă avea în
listă la îngrijiri paleative, venise să-mi ofere sprijin psihologic și
asistență medicală. Simțeam că nu am nevoie de aceste lucruri, mă puteam ajuta
singură fiind asistentă medicală. Știam că dacă voi mai slăbi corpul meu nu va
mai avea resurse să lupte cu boala, chimioterapia slăbind și distrugând și
celulele organelor sănătoase. Celule ce trebuiau reconstruite. Cu ce dacă
ajungi cașectic?...Citeam pe internet cum oamenii ajung în starea de cașexie și
mor din această cauză, nu din cauza cancerului. Pentru mine nu cancerul era o
problemă în mintea mea, ci cum să-mi ajut corpul să lupte cu boala învingând
această maladie ce poate să fie învinsă. Luptam, vomitam, mâncam și iar
vomitam, luam toate medicamentele naturiste, aveam dureri groznice noaptea în
zona stomacului, mă ridicam din pat în miezul nopții și mă așezam în vană,
vorbeam cu apa să mă curețe de otravă, să-mi rehidrateze corpul, mă rugam
sfintei Fecioare Maria să mă țină de mână în această încercare grea a vieții.
Ziua ieșeam în grădină și mă așezam în iarbă cerând ajutorul universului, al
pământului, al soarelui, când prindeam puteri mergeam la pomul îndrăgit ce mă
aștepta ca un soldat gata să mă sprijine. Mă așezam la poalele lui și-i spuneam
oful, îi îmbrățișam trunchiul puternic și mă așezam pe rădăcinile înfipte în
pământ. Doream să pot să-mi înfing și eu picioarele în pâmânt și să devin
puternică, să-mi pot întinde brațele spre cer precum acest pin ramurile, apoi
mă întorceam acasă cu gândul la el. Reușisem să stabilizez corpul în decurs de
o săptămână, trecuse efectul Oxaplatinului, acele neuropatii, parestezia gurii,
a mâinilor și a buzelor se diminuau la atingerea apei sau a tot ce însemna rece,
doar apă caldă puteam bea sau atinge imediat după chimioterapia perfuzabilă.
Lichidele reci sau frigul mă paralizau, la fel și tot ce băgam în gură rece sau
prea puternic aromat, mi se încleșta maxilarul. Din păcate nu toleram
Capecitabinul ce trebuia să-l iau acasă, per oral, în decurs de 21 de zile,
după primul ciclu reușisem să-l iau dar mă îngenunchea cu diaree, parestezii la
nivelul ochilor, grețuri, senzație de durere esofagiană, dificultate de a
înghiții, afte și senzație de arsuri în palmă și tălpi, parcă-mi luau foc, așa
că am renunțat la el urmând cu sfințenie terapia adjuvantă. La ciclul 3 am
refuzat chimioterapia cerând medicului timp să-mi refac greutatea, Am cerut o
săptămână pauză. A fost de acord ținând cont că nu mai aveam de unde slăbi.
M-am întors după o săptămână, greutatea era la fel, reușisem doar să o mențin.
Era bine, analizele indicau că pot accepta o nouă doză de otravă. Corpul era
curat așa că am acceptat. De această dată mi s-a prescris un antiemetic nou,
unul bun numit Aprepitant ce trebuia să-l iau înainte de chimioterapie și apoi
la două zile o capsulă, primisem trei capsule, pentru o săptămână odată cu
Ondesartanul de 8 mg de două ori pe zi și Motilium de trei ori pe zi cu
Dexametazona pentru 5 zile, două pe zi, speram ca de această dată să diminueze
efectele devastatoare adverse. Asta era tot suportul medical de după
chimioterapie, rehidratare sau
remineralizare, nu, nici vorbă, te trimit acasă încă de la terminarea perfuziei
cu celelalte medicamente chimioterapice în brațe, dacă pui întrebări primești
răspunsuri, dacă nu, nu. Noul antiemetic m-a ajutat să nu mai vomit, mâncam,
asta era bine, ba chiar mâncam mai mult ca niciodată, fructe multe, legume și
cam tot ce-mi cădea în mână și știam că nu alimentează cancerul. Avea și acest
nou medicament un efect secundar, constipația pe care încercam să o combat cu
mijloace propri, laxative, încercând să nu lezez din nou flora bacteriană
intestinală și așa afectată de chimioterapie. Am reușit să iau în greutate 3 kg
în două săptămâni, era un miracol, eu luam greu în greutate și când nu eram
bolnavă. Primisem de la dieteticiană ceva sucuri ajutătoare dar luam doar 250
ml pe zi-Fortisip. Avea și Cellect, un medicament special creat pentru a te
ajuta să treci peste efectele adverse ale chimioterapiei trimis tot de
părintele Stefan, un medicament scump procurat cu greu de la Doamna Lucia, o
prietenă de suflet al părintelui, din păcate nu-l toleram, vomitam imediat după
ingestia primului pahar cu apă în care puneam o cupă de Cellect, trebuia să pun
două, totuși am rezistat în decursul acestei perioade de 3 cicluri să beau o
cutie, aveam două. În schimb am putut ingera preparatul de plante medicinale
făcut special pentru creșterea imunității de altă prietenă a părintelui Stefan,
Doamna Marieta și Diandra, o tânără cu un suflet cât un munte, care mi-a trimis
aceste plante cu speranța că mă vor ajuta, din resurse propri, fără să plătesc
un ban, unele preparate din plante și vin le puneam la fiert acasă și le țineam
în frigider bând 50ml după masele principale, altele mi le trimitea deja
preparate luând câte 15 ml înainte de masă, în timpul meselor fiind nevoită să
iau plantele fărămițate, o linguriță de frăsinel amestecat cu alte plante
medicinale, era iute, dar mă ajuta mult, iar noaptea trebuia să iau un preparat
de leuștean și chimen ce-mi elimina arsurile și gazele. Eram fericită, simțeam
că prind forță odată cu luarea în greutate, vocea-și recăpăta volumul, iar
corpul tonusul rezistând să merg la serviciu, nu mai lucram zile de 12 ore la pat
bolnav în spital, am fost nevoită să accept să fac muncă de birou pentru a nu
lua microbi de la bolnavi în timpul chimioterapiei. Era necesar să-mi protejez
imunitatea, nu puteam permite o infecție. La ciclul 4 de chimioterapie doctorul
a rămas surprins de starea și de greutatea mea și mi-a aprobat terapia cu
aceeași prescripție medicală, antiemeticul salvator. Am reușit să combat
efectele adverse mai ușor, podoaba capilară fiind prezentă, pielea netedă, erau
prezente grețurile și celelate simptome neurologice dar nu la aceeași
intensitate, pielea-mi mirosea a otravă, la fel și urina dar se elimina prin
transpirație și micțiune, substanța toxică, cu ajutorul Zeolitului. Primisem si
Onconovical de la părintele Stefan, un alt medicament naturist special creat
pentru cancer și chimioterapie ce conținea toate substanțele necesare
combaterii efectelor adverse și uciderea celulelor canceroase. Medicamentele ce
le luam separat acum erau așezate într-o singură capsulă ce trebuia dozată la 9
capsule pe zi alături de alte capsule de B17/5 pe zi și picături de Zeolit ce
veneau în ajutorul capsulelor, trebuia să fiu atentă totuși să nu mă
supradozez. Aveam ca schemă de tratament 4 cicluri de chimioterapie, mie mi-au
fost de-ajuns, până peste cap, am luptat cu putere să scap de efectele adverse,
să-mi apăr corpul de otravă, apoi trebuia să aștept investigațiile ce urmau să
vină în decurs de o lună, timp în care viața-ți dă un moment de meditație
spirituală, timp să privești înapoi, la oamenii dragi, la greșelile din trecut,
la deciziile luate ajuns ca om la răscruce de drumuri, la lupta pentru
supraviețuire, la amarul curs pe obraz odată cu lacrimile, la ceasul care
ticăie în defavoarea ta cercetându-i limba și întrebându-te când se va opri în
loc așteptând clopotul să bată. Apoi te întrebi care este sensul vieții și
care-i rostul pe pământ și-l găsești doar în cuvântul ,,iubire,,...iubirea de
oameni, iubirea de sine, iubirea de frumos, iubirea divină.
X.Mi-am reluat activitatea profesională să fiu alături de
colegii mei, suportul lor era important pentru mine. La început, după primul
ciclu de chimioterapie am cerut să mă întorc la muncă, luam pauză de o
săptămână, săptămâna în care eram torturată de efectele adverse luptând din
răsputeri să elimin substanțele ce-mi topeau imunitatea simțind fiecare organ
cum cedează pierzându-și funcțiile. Nu acceptam asta nici în ruptul capului,
trebuia să rezist chiar dacă fragilitatea trupului meu era evidentă, o femeie
de 45 kg în fața bolii și a chimioterapiei. Începusem să măresc doza de
vitamina C intravenos, mai aveam câteva fiole. Eram deja îngrijorată că nu-mi
vor ajunge acele fiole și așteptam ca părintele Stefan să-mi mai trimită din
România. Tot atunci a apărut în calea mea un alt domn, iubitor de poezie, ce
văzuse chinul prin care trec de pe postările de pe facebook. S-a hotărât să mă
susțină pentru că trecuse și el prin ghearele morții fiind sfâșiat de o altă
formă de cancer ce-i dăduse metastaze în întreg organismul fiind așteptat la
porțile raiului în decurs de o lună, atât i-au mai dat medicii de trăit în urmă
cu un an. Din fericire s-au înșelat iar acest domn a luptat până a învins
această fiară fiind sănătos acum. Din vorbă în vorbă am ajuns la subiectul
Vitamina C injectabil, substanța ce-i salvase viața. Mi-a povestit cum că
ajunsese să în imposibilitatea de ași mai procura vitamina C de uz uman,
aceasta fiind foarte scumpă și a în ceput să caute alternative. A găsit pe un
site de testimoniale ale bolnavilor supraviețuitori de cancer acidul ascorbic
de uz veterinar, Vitamina C de uz veterinar, era singura soluție s-o procure la
un preț mai accesibil, acesta ajungând să coste mai puțin de jumătate căt
vitamina C de uz uman. Adevărat că acidul ascorbic este aceeași substanță în
ambele cazuri, doar dozajul diferă: 1 fiolă de vitamina C de uz uman are
750 mg, iar o cutie are 5 fiole, în schimb vitamina C de uz veterinar ajungând
la dozajul de 10 grame pe flacon. Viorel a atins doza de 40 de grame odată, la
două zile, perfuzat fiind picătuiră cu picătură, nu a început cu această doză
dându-i corpului timp să se obișnuiască de la 10 grame mărind la fiecare
perfuzare cu câte 5 grame. Am studiat și eu această variantă și l-am sunat pe
părintele Stefan să mă consult cu el. A doua zi s-a dus la farmacia veterinară
să caute substanța salvatoare. A cumpărat două flacoane ce mai erau în stoc și
le-a fotografiat să văd dacă asta era ceea ce căutam. Din poză nu s-a înțeles
bine dozajul și m-am întors să mă
sfătuiesc cu Viorel. După calculele noastre, ale mele erau greșite, ale lui
erau corecte, am cerut iar fotografia etichetei flaconului. M-am asigurat că
acesta este flaconul căutat, dozajul de 10 grame pe flacon și am așteptat până
a găsit părintele farmacia de unde să le procure, până atunci am continuat cu
Vitamina C de uz uman, doza de 15 grame. Odată ce a sosit la poștă pachetul cu
seringi, perfuzoare, ace și flacoanele de Vitamina C am și început testarea pe
corpul meu. Mi-am atașat perfuzia fără a dilua substanța, aceasta fiind deja
diluată în soluție salină, flacoanele conțineau 100 ml/ 10 grame de acid
ascorbic. Era diferit mirosul dar nu m-am speriat, am început perfuzarea lent,
picătură cu picătură. Simțeam cum îmi invadează trupul, eram atentă la fiecare
simptom, mă luase un val de căldură la primul contact cu sângele apoi înccetul
cu încetul corpul a acceptat noua formă de acid ascorbic, am folosit doar un
flacon prima zi, apoi mi-am atașat două a doua zi, m-a certat Viorel că am
mărit doza prea repede, dar eu simțeam că rezist chiar dacă rinichiul drept
începuse să mă doară. I-am ascultat sfatul și am început să fac perfuziile la
două zile, 20 grame la început, apoi ajungând la 25 de grame diluate în 400
grame de soluție salină 9%. Rezistam fără a avea efecte adverse ața că am
continuat până în prezent fără să opresc tratamentele alternative: 9 capsule pe
zi de Onconovical, Zeolit lichid -40 de picături pe zi, ceaiuri, capsule
naturiste de aloe, turmeric și plante, silimarină, spirulină, suc de gaviola,
ciuperca Reishi, tinctură de gălbenele, propolis și preparatul apicol menționat
mai sus. Nu uitasem nici de amestecul plantele trimis de doamna doctor homeopat
ce trebuiau consumate în timpul mesei, după masă și în timpul nopții. Dieta
trebuia să fie ușoară, fără carne și proteine animale, fără lapte. Supe de
legume, sucuri proaspete, fructe multe, legume la aburi, semințe, nuci,
sfeclă roșie și morcovi, fructe
dehidratate, cereale cu lapte de soia, spanac etc. Mai scăpam la căte o
bucățică de carne de pui și uneori la pește, dar aveam grijă să fie gramajul
redus. Toate acestea le luam acasă înainte să plec la servici și când mă
întorceam de la spitalul unde-mi desfășuram activitatea. La început colegii mă
priveau oarecum ciudat, încercam să-i încurajez eu pe ei, să le arăt că sunt
puternică, să le zâmbesc, nu-mi doream să mă privească cu sentimentul de milă
în ochi. Doream să mă accepte așa cum sunt, să nu mă menajeze, să lucrez cot la
cot cu ei. Din păcate departamentul care se ocupă de sănătatea noastră, a celor
angajați nu m-a lăsat să lucrez alături de bolnavi fiind propusă să fac muncă
de birou în afara secției. Dar nu am acceptat, i-am propus managerei noastre să
fac muncă de birou în cadrul secției de reabilitare, să fiu alături de colegii
mei. Bucuria a fost pentru că urma să le iau povara planurilor de îngrijire,
timpul fiind mereu scurt pentru un asistent medical. Așa că mi-am lăsat
uniforma pe umeraș și mi-am luat haine de birou având contact cu bolnavii doar
când aveam nevoie de informații pentru planurile de îngrijire. Eram bucuroasă
că pot să-mi ajut colegii, că pot să fiu la locul meu de muncă, că nu trebuie
să stau acasă să-mi plâng de milă. Mergeam când mă simțeam bine și stăteam în
birou până când simțeam că am obosit. Este o muncă obositoare, trebuia să
studiezi fiecare caz în parte și apoi să demarezi planul de Îngrijire, toate
fiind scrise manual, semnate cu numele meu la încheiere. Acasă încercam să-mi
umplu timpul scriind poezii, citind și meditând. Timpul se scurgea, trecuseră
cele 21 de zile de la ultima perfuzie cu substanțe chimioterapice. Teama era
prezentă, devenam irascibilă, cu gândul la următorul pas, nu știam rezultatul
luptei ce s-a dus în corpul meu. Toate aceste medicamente alternative,
naturiste și chimioterapia trebuia să fii distrus acele celule canceroase,
aceste gânduri se repetau în mintea mea obsesiv...Nu sunt pregătită să mor, nu
este vremea mea, această boală este vindecabilă, este doar o răceală de lungă durată!... îmi spuneam în gând.
Așteptam telefonul asistentei șefe de la departamentul Oncologic din cadrul
spitalului din Guildford, trebuia să mă programeze la endoscopie, era singura
procedură prin care se putea recolta biopsie din zona afectată a stomacului. Nu
mai aveam răbdare, a sosit un plic cu programarea, aveam un sentiment nou în
trupul meu, era un amestec de bucurie cu teamă, parcă nu mai voiam să știu ce
se întâmplă, dar totuși știam că trebuie să merg la investigații. Gândul că
exista posibilitatea să primesc rezultate proaste mă sfâșia. Nu mai puteam să
dorm, mă întorceam de pe-o parte pe alta, mă deranja că Dan doarme, voiam să stea
cu mine chiar dacă era obosit, îl enervam, ne certam, îl aduceam în culmea
disperării. Recunosc că o femeie este greu de mulțumit, dar o femeie bolnavă
este mai greu de mulțumit, mai sensibilă, așteaptă să i se dea mai multă
atenție, vrea să se simtă protejată și iubită. Simțeam că nimic nu este
deajuns, că mâine mor și încă nu am trăit totul, eram o nesuferită. Nici eu nu
mă suportam, încercam să mă rog dar mă simțeam vinovată că nu ating starea
necesară unei rugăciuni, că tot ce fac este mecanic. Plângeam până la epuizare
cu fața înfundată-n perne, dimineața nu-mi mai puteam deschide ochii de durere,
aveam ochii injectați de plâns, fața
tumefiată și trupul lipsit de energie. Mă spălam pe față, mă priveam în
oglindă și mă certam... Nu poți să renunți acum!... îmi spuneam... mai ai multe
de făcut, sute de oameni se roagă pentru tine, lumea te iubește, tu de ce nu te
iubești?...apoi îmi priveam trupul care reușise să-și refacă forma recuperând
greutatea pierdută. Încercam să mă admir, să-mi spun că sunt frumoasă, că mi-am
revenit, că voi lupta până la capăt, că nu voi renunța la ceea ce mi-a dat
Dumnezeu. Am reușit să-mi adun gândurile și să înțeleg sensul vieții, să pun în
balanță motivele pentru care trebuie să supraviețuiesc acestei boli. Una dintre
ele atârna greu, mă gândeam că trebuie să fiu un exemplu celor atinși de
această maladie, că trebuie să le arăt cum să lupte, că trebuie să le
împărtășesc experineța mea, că trebuie să-i învăț să spere, să nu renunțe la
viața lor fără luptă. Motivul era salvarea altor vieți. La acest gând îmi
ridicam fruntea din pământ și mă încărcam de energie, mă simțeam sănătoasă,
neatinsă de boală, acest gând mă făcea să zâmbesc și mi-a dat forță să merg la
examenul endoscopic care s-a desfășurat fără pic de teamă. Așezată pe masă, am
fost anesteziată și la câteva minute m-am trezit așteptând să fiu lăsată să
plec dar nu înainte de a cere câteva informații referitoare la hârtia ce-mi
fusese înmânată de asistentă. Erau imagini din interiorul stomacului meu și
căteva rânduri în engleză ce spuneau că ulcerul arată că este în proces de
vindecare. A venit un gastroenterolog ce-mi făcuse endoscopia și mi-a explicat
că imaginile diferă de celelalte care au fost făcute înainte de diagnosticarea
cancerului la stomac. Am tresărit, o mică speranță mă aducea pe linia de
plutire, dar mai rămânea ,,drobul de sare de deasupra capului,,...teama că
poate a mai rămas o celulă canceroasă
vie. M-am întors acasă privind obsesiv acele imagini, doream să aflu
rezultatul final. Din păcate examenul histopatologic era programat peste o
săptămână. Nu înțelegeam de ce nu primesc programarea la Computer-ul tomograf,
eram furioasă și acuzam medicii de incompetență. Am sunat să întreb, a răspuns
robotul, am lăsat un mesaj în care am întrebat despre programarea la CT. Am
primit un telefon care mă anunța că voi fi programată curând. M-am liniștit dar
nu-mi puteam stăpânii nerăbdarea. Un alt telefon m-a anunțat că am fost
programată pentru CT înainte cu două zile de ședința cu medicul consultant în
care urma să aflu rezultatele. O perioadă grea, poate cea mai grea de până
acum, aceste emoții nu pot egala nici momentul aflării diagnosticului, aceste
emoții sunt ale unei ființe ce bate cu pumnii-n poarta vieții așteptând să fie
auzită, așteptând ca cineva să-i deschidă.
XI. Atunci când o parte din tine lipsește, chiar dacă nu este
vizibil ca în cazul unei amputații de membre sau pierderea oricărei părți
vizibile ale corpului, te simți incomplet. Așa m-am simțit și eu după
histerectomie. Nu mai făceam distincția între simptomele bolii rămase în corp
și lipsa organelor reproducătoare feminine. Uneori simți că nu mai ești femeie,
simți că ți s-a luat dreptul la procreere, dreptul la a simții la fel. Chiar
dacă cei doi copii ai mei și copiii partenerului meu îmi erau de ajuns, simțeam
că nu mai sunt eu. Golul din mine vorbea cu cele mai grele cuvinte. Cuvinte
așezate în simptomele ce s-au așternut odată cu amputarea acestor părți
importante ale corpului mă chinuiau cu fiecare zi din ce în ce mai mult. Valuri
de căldură, transpirații abundente, încercau să iasă din corpul meu, eram o
femeie căreia îi era mereu frig înainte,
aceste simptome se amestecau cu celelalte efecte adverse din timpul
chimioterapiei, apoi, după încetarea acestei torturi mă întrebam: oare ce se întâmplă
în corpul meu?...sunt doar efectele menopauzei induse?... sau sunt simptome noi
ale bolii. Această perioadă de după chimioterapie și înainte de noile
investigații sunt debusolante, stresante... uneori te apucă o stare de tristețe
de nedescris, plângi fără motiv, nu mai găsești sensul vieții, te întrebi de ce
tu?... de ce trebuie să ți se ia tot, puținul pe care l-ai avut, când aproape
că nu ai trăit nimic în această viață, nu găsești răspunsuri, iar teama, teama
că acea maladie a rămas undeva cantonată într-o celulă, că poate să renască
odată cu suferința ta te paralizează, vorveam adeseori cu răul din mine:,, De vorbă cu răul din mine''
-Știi?...eu
nu-ți port pică
mi-ai sfâșiat cămașa sufletului de atâtea ori
că șarpe-ai fost
că te-ai purtat ca o hienă mușcându-mi trupul pân' la os
nici nu urăsc c-am sângerat din vina ta
că-n rana mea ti-ai făcut cuib când eu plângeam
m-ai păcălit
și ai crescut hrănindu-te din seva mea
eu nu știam
dar El știa
am fost atât de orb și mut
nu te-am simțit când m-a durut
nu, nu-ți port pică
mie-mi port acuma vină
că-n goana mea spre viitor
prezentul l-am uitat ușor
iar de trecut nici nu mai spun
că-n el sunt mări de lacrimi curse
și tot atâtea focuri stinse.
-De ce te plângi?
eu am intrat
o ușă ai lăsat deschisă
era pustiu și am crezut
că te ajut să, să dormi etern
erai așa de obosit(ă).
-Nu, nu mă plâng
îți mulțumesc că-n toată-această suferință
am învâțat să mă respect
să mă iubesc
să-i dau prezentului tribut
zâmbetul meu
să nu-mi mai pese de trecut
iar viitorul să-l aștept.
-Vezi?
eu nu sunt rău
dar nu-s nici bun.
-Eu sper să pleci
te rog
acum
cănd am în mâini cu ce să lupt
pentru-a mea viață
pentru ei
acei ce au făcut ca mine abandonându-se demult
e rândul tău să te jertfești
e rândul meu să fiu mai bun(ă).
mi-ai sfâșiat cămașa sufletului de atâtea ori
că șarpe-ai fost
că te-ai purtat ca o hienă mușcându-mi trupul pân' la os
nici nu urăsc c-am sângerat din vina ta
că-n rana mea ti-ai făcut cuib când eu plângeam
m-ai păcălit
și ai crescut hrănindu-te din seva mea
eu nu știam
dar El știa
am fost atât de orb și mut
nu te-am simțit când m-a durut
nu, nu-ți port pică
mie-mi port acuma vină
că-n goana mea spre viitor
prezentul l-am uitat ușor
iar de trecut nici nu mai spun
că-n el sunt mări de lacrimi curse
și tot atâtea focuri stinse.
-De ce te plângi?
eu am intrat
o ușă ai lăsat deschisă
era pustiu și am crezut
că te ajut să, să dormi etern
erai așa de obosit(ă).
-Nu, nu mă plâng
îți mulțumesc că-n toată-această suferință
am învâțat să mă respect
să mă iubesc
să-i dau prezentului tribut
zâmbetul meu
să nu-mi mai pese de trecut
iar viitorul să-l aștept.
-Vezi?
eu nu sunt rău
dar nu-s nici bun.
-Eu sper să pleci
te rog
acum
cănd am în mâini cu ce să lupt
pentru-a mea viață
pentru ei
acei ce au făcut ca mine abandonându-se demult
e rândul tău să te jertfești
e rândul meu să fiu mai bun(ă).
: E groaznic să nu ști ce se întâmplă înăuntrul
tău, ai vrea să ai o oglindă în care să te privești în interior, să te asiguri
că totul funcționează normal. Orice durere banală, orice junghi, orice stare de
slăbiciune, somnolență, oboseală... toate te duc la același gând demoralizator.
Am încercat să-mi umplu timpul scriind, citind, muncind, chiar dacă odihna în
perioada de convalescență este primordială...dar ajungi să te așezi în pat și
gândurile te inundă...nimic nu este de ajuns din ce ai trăit până în momentul
diagnosticării. Ai vrea ca toate proiectele tale să le poți face într-o singură
zi, ceri clemență de la Dumnezeu să-ți mai dea o sigură zi, una mare, cât o
viață de om, în care să poți să-ți îndeplinești visele. Eu nu aveam dorințe
prea mari vizavi de persoana mea, dar aveam dorințe ce țineau de viețile altor
oameni, proiecte de viitor ce nu s-au îndeplinit din cauza lipsei banilor.
Mi-am dorit mereu să pot ajuta oamenii bolnavi, oamenii sărmani, prin orice
mijloc, mi se părea că o pâine e prea puțin să o dai unui sărman, eram mereu
revoltată că nu pot să ajut mai mult, un azil, o casă de îngrijiri pentru cei
în nevoi, toate aceste vise s-au stins odată cu diagnosticarea bolii. Suntem
atât de neputincioși. Unii vor spune că așa vorbește un om ce a crescut sărman,
dar de ar avea bani imediat ar fugii să-și facă ditamai casa, ar pleca în
vacanțe. Nu, nu este adevărat, o astfel de dorință nu poate să se stingă odată
cu îmbogățirea. Niciodată nu mi-am dorit să fiu bogată, este greșit să fii
bogat, dacă banii s-ar împărți în mod egal nu ar mai exista nevoi, dar banii
niciodată nu au stat în mâna mea pentru a se înmulții, au plecat așa cum au
venit, s-au scurs printre degete. Rămâi mereu cu dorința de a face mai mult
pentru ceilalți, așa simțeam mereu, dar acum timpul mă presa, munceam și mai
mult, simțeam și mai mult durerea din ochii bolnavilor incurabili. Le citeam
istoricul bolii înfiorându-mă, mă puneam în pielea fiecăruia, parcă toate
bolile lumii treceau prin corpul meu. După ce terminam planurile de îngrijire
plecam spre casă, în timp ce conduceam, drumul părea că se sfârșește la fiecare
curbă, gândul că aș fi putut face mai mult pentru ei te face să simți că ai
trăit degeaba, mă găndeam tot la ei încercănd să mă concentrez la condus, apăsam
mâinile pe volan atât de tare că mi se albeau buricele degetelor. Tresăream
apoi auzind zgomotele mașinilor de pe autostradă, deschideam radio căutând
disperată un post în care să nu se vorbească despre bolnavi, dar mă opream
exact la aceleași știri ce se sfârșeau totuși cu o melodie, una ce-ți dădea
timp de o pauză existențială. Ajungeam acasă și mă strecuram sub duș
privindu-mi obsesiv corpul, luasem în greutate dar rotunjimea obrajilor, al
coapselor mă înspăimântau, mă gândeam că este ceva patologic, că poate este o
nouă etapă a bolii, dar îmi plăcea noul meu trup, scăpasem de perioada în care slăbisem atăta
de mult încât pielea-mi atârna sub braț, acum eram rotunjoară, mereu am vrut să
fiu mai plinuță, uram femeile care-și doreau să slăbească prea mult. Mă
întrebam ades dacă mai poți să fii iubită la fel dacă nu mai ești femeia ce ai
fost odată, dacă bărbații te mai consideră o femeie adevărată chiar dacă nu-și
mai doresc copii. Te întrebi dacă nu vei fi părăsită din cauza bolii, din cauza
că nu mai ești întreagă și nu găsești răspunsul nici în ochii iubitului tău
care încearcă să te consoleze, nimic nu ți se mai pare la fel, nici
mângâierile, nici sărutările, nici clipele de intimitate. Te simți o ruină ce
încearcă din răsputeri să se reclădească, încerci să-ți impui nepăsarea, dar
sfărșești plângând la gândul că nimic nu este mai trist decât să mori singur...
XI. Am revenit pe masa computerului tomograf din cadrul
spitalului din Crawley de această dată, am fost programată chiar la spitalul
unde lucram. Așteptam de o oră trecută peste programare, nu mai aveam răbdare,
Băusem un litru de apă oferit de asisstenta de serviciu așa că mi-a mai adus un
litru, trebuia să beau un pahar la zece minute. Am întrebat de ce trebuie să
aștept atât. Mi-au spus că voi intra curând. Eram mai stresată ca oricând,
simțeam cum valuri de căldură îmi inundă corpul, cum se strecoară din piele
broboane reci de transpirație. Un asistent s-a îndreptat spre mine pășind
apăsat spre computerul tomograf:
-Vă rog să vă puneți acest halat, să vă scoateți restul
hainelor și să vă îndepărtați obiectele de metal!...M-am îndreptat spre camera
de schimb, mi-am scos hanele și bijuteriile, stăteam goală și priveam halatul
cu floricele mărunte, era imens. Am început să tremur ușor. Mi-am zis în
gând...Curaj Ană, nu poate să fie mai grav ca la primul tomograf!...mi-am pus
halatul și l-am ajustat în jurul corpului. Stăteam în acea cămăruță cu mâna pe
clanță încercând să prind curaj să ies. Am deschis într-un târziu ușa și m-am
îndreptat spre computerul tomograf. Asistentul m-a îndrumat cum să-mi așez
corpul pentru a putea fi analizat:--Vă rog să vă așezați cu capul pe această pernă, stați cu picioarele întinse,
după ce vă pun canula prin care vă voi injecta lichidul de contrast trebuie să
ridicați brațele deasupra capului și să rămâneți în poziția asta până terminăm
procedeul de scanare. Să nu uitați să urmați instrucțiunile aparatului. Apoi s-a îndepărtat, și-a adus măsuța de
lucru cu cele necesare, mi-a inserat canula și m-a conectat la pompa de
perfuzie. Am simțit cum un lichid îmi invadează corpul învăluindu-mă o căldură
nefirească în zona femeiască. Știam de acest efect advers al substanței de
contrast așa că nu m-am înspăimântat. Asistentul a ieșid din zona de iradiere
și a pornit aparatul. Am intrat sub tunelul ce a început să se învârte deasupra
corpului meu trimițându-mi semnale luminoase odată cu instrucțiunile...Le-am
urmat și în câteva minute totul a fost gata. Am ieșit de sub tunelul
computerului tomograf și m-am îndreptat spre camera de schimb îndrumată de
asistentul medical. Trebuia să aștept iar să-mi scoată canula și să treacă
efectul substanței de contrast. Am privit-o pe asistenta ce s-a îndreptat către
mine, avea un halat roșu, era româncă, am recunoscut-o de pe trăsăturile feței,
româncele sunt frumoase. Era ocupată iar eu nu aveam chef de vorbă așa că nu am
pus întrebări ce nu țineau de procedura de investigație. Mi-a scos canula, mi-a
urat sănătate și am plecat spre casă îngândurată. Trebuia să mai aștept încă o
săptămână până voi fi chemată la Ghuildford la o nouă ședintă cu medicul
consultant. Mi-am petrecut săptămâna muncind și încercând să-mi alung gândurile
negre. Timpul s-a scurs greu, dimineața începeam aceeași cură terapeutică, 20
picături de Zeolit, 3 capsule de Onconovical, 25 ml de suc de aloe, o linguriță
de miere preparată cu ghințură, propolis și turmeric, o linguriță de ulei de
cânepă, câte o capsulă de vitamina A, D,
E. O capsulă de vitamin- Centrum, o capsulă de ciupercă Reichi, una de
spirulină cu chlorella, o capsulă de turmeric și alte două capsule naturiste
pentru protejarea aparatului digestiv, după care preparam un pahar cu apă în
care puneam o linguriță de bicarbonat și zeamă de lămâie pe care îl beam
imediat după preparare. În gentuța mea cu suplimente alimentare așezam sticluța
de ceai preparat din tot felul de ceaiuri de imunitate, gastrice și hepatice, ceai
amar , fără zahăr sau miere. Tot în gentuță așezam medicamentele pentru prânz:
3 capsule de Onconovical, 2 de turmeric, una de spirulină cu chlorella, două
capsule pentru protecție gastrică.(Onconovicalul este un medicament preparat in
România ce conține întreaga gamă de medicamente naturiste ce ajută la procesul
de vindecare a cancerului, aceste capsule conțin printre altele și vitamina B17
și Zeolit... acest medicament mi l-a comandat tot Părintele Ștefan de pe un
site românesc), gentuța mai conținea fructe și cereale pentru masa de
dimineață. Pauza la spital fiind în jur de ora 10am. Munceam ture de dimineață
ce se terminau la ora 1acest medicament mi l-a comandat tot Părintele Ștefan de
pe un site românesc), gentuța mai conținea fructe și cereale pentru masa de
dimineață. Pauza la spital fiind în jur de ora 10am. Munceam ture de dimineață
ce se terminau la ora 1:30pm, așungeam acasă după încă 30 de minute de condus
în jurul orei 2pm. Apoi preparam legume la aburi, brocoli, morcovi, dovlecei,
porumb și le mâncam stropite cu ulei de măsline și o fărâmă de sare de mare
alăturând brânză mozarella sau ou fiert. Băutura cnținea sucuri de fructe amestecate
cu legume de tip: varzĂ, sfeclă roșie și morcovi, avocado ce le puneam în
blender cu apă și suc de gaviola, uneori adăugam praf de spirulină, miere sau
melasă... Odată la două zile pregăteam perfuzia cu vitamina C de uz veterinar,
doză scăzută treptat de la 25 grame la 10 grame, vitamină diluată în 250 ml de
ser fiziologic 9% pe care mi-o administram acasă agățând perfuzorul cu
medicamente de cuiul unui tablou Așa a trecut încă o săptămână până am fost
chemată la ședință de către doctorul consultant Cummins care de această dată nu
mi-a mai trimis un doctor din echipa medicală să mă vadă, a venit chiar el.
Ajunsesem de aproape o oră la St. Luke's Cancer Center și așteptam cu inima la
gură să fiu primită în cabinetul lui, pe panoul de așteptare consultațiile erau
întârziate cu o oră așa că am așteptat... ce era să fac? Eram roșie la față,
transpirată, stresată... Am fost invitată în cabinet. Dan nu a vrut să intre
lăsându-le loc Larisei și Nicoletei să mă însoțească. Ele se distrau pe seama
aparaturii din cabinet, făceau glume și râdeau încercând să-mi distragă
atenția. Eu încercam să le stăpânesc, dar eram cu gândul tot la rezultate. Ușa
s-a deschis și în fața noastră a apărut tânărul doctor englez, înalt cu ochii
mari, cu părul castaniu pieptănat pe spate, cu cămașa lui apretată și bine
călcată de culoarea cerului ajustată la pantalonii de stofă neagră și pantofi
maro bine lustruiți. Nu l-am plăcut niciodată, simțeam că este prea preocupat
de cariera lui folosind bolnavii ca punte de lansare. Încă de la diagnosticarea
bolii am fost mânioasă pe el și l-am înfruntat cerând o scrisoare de referință
pentru rediagnosticarea bolii nefiind de acord cu diagnosticul lui, mai exact
cu stadiul bolii. Nu mă plăcea nici el de atunci, se simțea în vocea lui și în
privire, dar nu am înțeles niciodată de ce nu a urmat legea și nu mi-a dat acea
scrisoare de referință. Era nesigur pe diagnosticul lui?... Îi era teamă de
consecințele unui eșec de diagnosticare?... era un dezastru pentru cariera lui
un asemenea rezultat ulterior așa că m-am resemnat parțial cu acest diagnostic
dat fiind că de căte ori îl vedeam întrebat de scrisoarea de referință, el
ocolindu-mi mereu răspunsul. În sfârșit
ne-am dat binețe iar el s-a așezat pe patul de consultație ținând in
brațe dosarul meu medical care devenise destul de ,,consistent,,:
-Doamna Podaru, mă bucur să vă văd, arătați excelent, văd
că ați luat considerabil în greutate. Să vorbim despre rezultatul analizelor...
M-am uitat atent peste computerul tomograf și nu am găsit nimic îngrijărător.
Asta înseamnă că chimioterapia a dat rezultate în cazul dumneavoastră... de
data aceasta imi vorbea privindu-mă în ochi.
-Bine, mă bucură această veste dar ce puteți să-mi
spuneți despre rezultatul endoscopiei?... i-am spus eu cu un amestec de bucurie
și neliniște în glas.
-Rezultatul endoscopic a fost și el uimitor, se observă
cu ochiul liber un proces de vindecare al ulcerului... Cred că ar trebui să
continuați chimioterapia dat fiind rezultatul.
-Nu, nu voi continua chimioterapia, mi-ați promis o pauză
de 3 luni după acest ciclu de 4 proceduri, nu mai vreau acest chin...i-am
răspuns ferm, fără să-i dau ocazia de a mă îndupleca să fac altă tură de
chimioterapie.
-Bine, vă dau 3 luni de pauză, timp în care vom prepara
alte ședințe de investigații iar după rezultat, dacă este favorabil vă las în
pace, dacă nu este un rezultat bun vom începe altă cură de chimioterapie... a
răspuns el ocolindu-mi privirea, uitându-se în dosar.
-Vreau să-mi arătați imaginile luate prin endoscopie,
vreau să-mi explicați ce s-a întâmplat. Doctorul a răscolit dosarul, s-a uitat
peste imagini și a spus că este un semn de vindecare. S-a ridicat apoi și mi-a
întins mâna să i-o strâng.
- Vă mulțumesc!...i-am zis eu nemulțumită de atenția lui
asupra cazului meu.
-Ne vedem peste 3 luni mi-a spus el îndreptându-se spre
ușa cabinetului intern cu dosarul meu sub braț.
-Încă ceva domnule doctor, i-am spus eu... Această linie
internă venoasă nu trebuie scoasă?...trebuie să rămân 3 luni cu linia centrală
în corp?...
-Nu, așteptați în zona de așteptare să vorbesc cu secția
să vă scoată cineva linia centrală înainte să plecați. Am zâmbit, l-am privit
în ochi și l-am îmbrățișat pentru prima oară mulțumită de răspunsul lui. A fost
surprins de gest și mi-a întors zâmbetul oarecum forțat închizând ușa după
mine.
Fetele chicoteau în jurul meu, făcând glume la adresa
lui. Eu m-am așezat pe scaun nemulțumită de rezultatul ședinței. Informații
neclare... cuvintele astea-mi răsunau în minte. Am așteptat până a venit
asistenta dumnealui cu dosarul meu pe care mil-a așezat în brațe spunându-mi:
-Trebuie să mergeți pe secția unde făceați chimioterapie
să vă scoată linia venoasă centrală, să duceți dosarul dumneavoastră acolo... mi-a
înmânat dosarul și a plecat.
-Am luat dosarul în brațe și am plecat spre lift, am juns
la secția de tortură, așa-mi plăcea mie să-i zic și ne-am așezat pe un scaun,
asta nu înainte de a răsfoi dosarul după informații ce puteau să mă lămurească
dacă sănătatea mea este mai bună. Era un dosar cu sute de pagini, am găsit
fotografiile de la rezultatul primei endoscopii și le-am fotografiat. Atât am
reușit să obținem făcând comparație cu fotografiile ultimei endoscopii,
fotografii obținute de la cabinetul endoscopic. Nu înțelegeam de ce la prima
endoscopie nu primisem acest rezultat. O altă asistentă ne-a salutat și m-a
invitat în salon să-mi scoată linia venoasă centrală, dosarul fiind examinat de ea la rubrica indicații
medicale unde doctorul recomanda scoaterea PICC. Stăteam în fața ei și priveam
procedeul terapeutic ce a durat câteva minute, nu aveam chef de vorbă, doream
să fug din acel loc înspăimântător cât mai repede. Ceea ce am și făcut odată ce
m-am văzut eliberată de PICC m-am îndepărtat de scaunele de tortură pe care
erau așezate trupurile bolnavilor de cancer ce urmau curele de chimioterapie.
Nu am privit în urma mea, dar imaginea lor era prezentă în mintea mea
derulându-se ca un clișeu trist.
XII. Așteptam cu nerăbdare să scap de linia venoasă
centrală șă pot pleca spre locurile care mă chemau. Frumoasa Moldovă. Plănuisem
cu mulți ani în urmă un pelerinaj la Mănăstirile din Moldova. Vizitasem câteva
când eram copil. Acum simțeam nevoia să ajung în fața icoanei protectoarei
mele. Încă din copilărie m-am simțit sub protecția Sf. Fecioare Maria. Nu sunt
o fanatică religioasă, dar mi-am construit în suflet propria biserică, propria
credință, propriul altar de rugăciune. Am considerat mereu că sunt doar un
grăunte de nisip în lumea aceasta, un grăunte ce nu poate să aspire la privirea
lui Dumnezeu asupra ei. Consideram că Dumnezeu are lucruri mai importante de
făcut și încercam să nu-l deranjez cu fleacurile mele. Priveam în jurul meu și
mă simțeam vinovată că-s nefericită, atâția oameni aveau probleme mai mari ca
ale mele, oameni sărmani, oameni bolnavi, ologi, orbi... Cum puteam eu să
îndrăznesc să cer când eram capabilă să obțin singură?... Așa că mă rugam
protectoarei mele și trimișilor Lui, mă rugam îngerilor. Lor le mulțumeam că nu
m-au părăsit la greu. Acum, după acest chin tot nu îndrăzneam să-l deranjez pe
Dumnezeu, dar am simțit că trebuie să-i mulțumesc. Să-i mulțumesc pentru
darurile sale, pentru harul trimis asupra mea în toamna lui 2013 când mi-a pus
în mână condeiul spunând:,,- Scrie despre iubire, despre tot ce vezi în jurul
tău, scrie despre durerea lumii, despre suferință!''... Așa am primit eu acest
dar... ca pe o binecuvântare, ca pe o obligație morală față de creația divină,
pentru că în jurul nostru este numai iubire dăruită de El, tot ce ne înconjoară
sunt darurile Sale. Mereu am privit fiecare gâză, fiecare, fluture, fiecare
floare, răsărit de soare sau apus, furtuni sau ploi cu iubire... și suferința
mea am primit-o la fel, pentru că din ea urma să învăț, urma să urc o nouă
treaptă a spiritualității, urma să dau ochii cu Dumnezeul adevărului. Un alt
dar pentru care simțeam nevoia să mulțumesc era profesia mea, o altă minune
înfăptuită la o vărstă destul de înaintată, apropierea de oameni, de suferința
lor, de durerea lor m-a învățat să iubesc, să iubesc mai presus de firea mea,
mai presus de fragila iubire neînțeleasă de oameni. De ei, de bolnavii mei nu
m-aș putea despărții niciodată, lângă ei am învățat să zâmbesc, să prețuiesc
fiecare zâmbet, am învățat să plâng, să mă doară zâmbetul lor, am învățat să
dăruiesc alinare, am învățat să primesc pumnalul suferinței lor, simțeam
durerea lor, neputința și strigătul de ajutor. Pentru aceste daruri îmi doream
să ajung în România, acolo unde brazii nu cuvântă de frică să nu deranjeze
somnul sfinților, acolo unde frunza nu adie de teamă să nu-i trezească. Pentru că
acolo este pacea, acolo este liniștea, acolo se aude glasul de înger, acolo
unde susurul izvoarelor vorbesc despre viața sfinților, despre bucurie, despre
iubirea de oameni. Aveam emoții numai gândindu-mă la zilele ce urmau să vină.
Mi-am așezat căteva hăinuțe în valiză și am plecat spre aeroport. La celălalt
capăt de drum mă aștepta omul lui Dumnezeu, cel ce urma să mă însoțească în
călătoria de inițiere spirituală. Părintele Stefan, un tânăr preot călugăr cu
ochi măslinii, cu barba lungă și părul prins la spate, cu privire caldă și
binevoitoare, un preot căruia iubirea i se citește pe față. Starețul unei
mănăstiri din Banat. Zborul a fost lung, așteptam cu nerăbdare să pășesc iar pe
pământul Românesc, dar și mai tare așteptam să ajung în brațele protectoarei
mele, în brațele Maicii Domnului, acolo unde sufletul meu căuta alinare,
descătușare și pace. Acolo unde plânsul se transformă în bucurie, acolo unde
lacrimile curg lăsând în urmă flori de crin ce cresc din răni. Am pășit cu
emoție pe pământurile Timișoarei. Aerul respirat mi-a ajuns până în mădulare.
Ce ușurare. Plecasem din Anglia cu haine mai groase, acolo fiind frig mai
mereu. Iată că vremea ținea cu mine și mă aștepta cu soarele bine încins să mă
mângâie, să mă încălzească. Am trecut de vamă și am dat ochii cu doi oameni ai
lui Dumnezeu. Părintele Stefan și Părintele Viorel, un alt preot tânăr cu har
de la Dumnezeu ce venise de data aceasta ca șofer în întâmpinarea mea. I-am
îmbrățișat pe amândoi simțind bunătatea lor. Dan i-a îmbrățișat și a încărcat
cele două genți în mașină și am plecat spre prima noastră mănăstire. Răspundeam
întrebărilor uzuale cu privirea rătăcită pe geam, mă bucuram la fiecare pom
apărut în cale, la fiecare fir de iarbă ce se așternea pe câmpiile Lugojului.
Drumul a fost lin, eu fiind abandonată în tabloul meu personal. M-am trezit dintr-o
visare în altă visare, pe un drum de țară, undeva în stânga noastră se zărea
din depărtare turnul unei mănăstiri. Mănăstirea Sf. Mihai Și Gavril din
Pietroasa Mare ce parcă venea spre mine. Am ajuns noi la ea și porțile s-au
deschis. Frumoasa mănăstire cu turnuri
înalte mă aștepta ca acasă, era în construcție, pictorii finalizănd o treime
din fresci, catapeteasma cea nouă de o frumusețe rară mi-a urat bun venit odată
cu toți sfinții pictați pe pereții mănăstirii. M-am apropiat cu îndrăzneală și
a sărutat măna Maicii Domnului. O icoană mai specială mi-a atras atenția. O
icoană ce venise pe apă tocmai de pe Muntele Athos pe care am simțit nevoia să
o ating. Am mulțumit cerului că mi-a dat zile să ajung acasă în brațele
Măicuței Mele Sfinte și ne-am îndreptat spre chilia părintelui ce ne-a devenit
leagăn mie și lui Dan pentru acea noapte. Părintele nu știm unde a înnoptat dar
prin modestia lui acest lucru nu era important, important era că am ajuns cu
bine acasă. Dimineața m-am trezit la auzul clopotelor trase de Părintele
Mugurel, apoi s-a auzit toaca ca un ecou. Vestea slujba de dimineață și
pornirea în pelerinaj. Am fost invitați la masă de către doamna Elena,
bucătăreasa mănăstirii. Bucatele aveau alt gust, mereu mi-a plăcut gustul
mâncării făcută în oalele mănăstirii, ciorba de lobodă avea gust de primăvară
în luna lui octombrie, mai apoi am aflat că o făcuse Părintele Stefan. Am
mâncat cu plăcere după rugăciune, apoi am așteptat să vină Părintele Rafael, un
alt tânăr preot de la altă mânăstire, ce urma să ne însoțească în pelerinajul
către Mănăstirea Sf. Ana. Ne-am suit în mașina lui și amplecat spre mănăstirea
ce urma să ne deschidă drumurile spirituale. Eram emoționată, nu vizitasem
niciodată ținuturile Orșovei. Drumul șerpuia odată cu Dunărea ce încă scălda
razele de soare. Eram fascinată de frumusețile locului, nu ne-am oprit, ținta
noastră era Mănăstirea Sf. Ana ce se zărea de pe coama Dealului Moșului, mănăstire
ctitorită de ziaristul interbelic Pamfil Șeicaru, numele mănăstirii fiind dat
după numele mamei lui, mănăstire aflată în custodia Mitropoliei Olteniei
sfințită de Episcopul Damaschin Severineanul. Ce frumusețe, maicile trebăluiau
de zor în incinta mănăstirii, se vedea munca lor în fiecare floare plantată cu
drag în curtea mănăstirii. Nu puteam să înțeleg decizia comuniștilor de a o transforma
în restaurant prin 1945...Cum să faci dintr-un lăcaș de cult un lăcaș al
belșugului, cum să privești chelnerițele servile cu ochii împăienjeniți de
alcool știind că ești înconșurat de imaginea sfinților? Toate aceste întrebări
vor rămâne fără răspuns. Am vizitat mănăstirea cu drag, am ieșit în pridvor în
spatele mănăstirii încercând să nu facem zgomot călcând pe podelele de lemn și
am privit cum Dunărea își mai întindea brațele după soarele ce dădea în asfințit.
Culorile toamnei se contopeau cu licoarea străvezie a Dunării ce înghițea lacom
ultimele raze de soare din acea zi. Un tablou celest pictat de Dumnezeu. Nu ne mai dădeam plecați, ne
învărteam ca bezmeticii prin mănăstire cu gurile căscate la sfinți. Mă gândesc
oare ce-și spuneau unul altuia privindu-ne?... Întrebare fără răspuns... Am
reușit într-un târziu să ne desprindem de acel peisaj mirific și ne-am
abandonat în librăria mănăstirii răscolind prin viața sfinților. Am cumpărat
lumânări pe care le-am aprins ca semn de mulțumire, privind la locul unde scria
lumânări pentru cei morți, mă gândeam cu groază că nu vreau să mi se aprindă
curând lumina lumânării în acel loc, speram să le aprind eu, mulți ani înainte
la locul celor vii, contopind palida lumină a lumânării cu lumina strălucitoare
a Fiului lui Dumnezeu. Am plecat încărcați de pacea locului, în drumul nostru
spre ieșire măicuțele cerând binecuvântarea Părintelui Stefan și ale Părintelui
Rafael. Ne-am așezat pe băncuța din fața mănăstirii, stăteam lăngă părintele
Rafael care mi-a spus zâmbind:
-
Nu-i așa că e frumos?!... am dat din cap afirmativ captivată
de imaginea ce se oglindea în ochii mei. Am coborât dealul privind pădurea în
culorile toamnei. Pomii-și zornăiau frunzele ce păreau niște bănuți de aur
scuturați din poala țigăncilor îmbrăcate în rochii colorate. Apoi Dunărea și-a
deschis porțile în fața noastră, nu am rezistat chemării ei și ne-am oprit să o
admirăm în splendoarea serii. Am făcut fotografii fiind fascinați de imaginile
captate. Peisajul avea culori divine, un curcubeu necunoscut de oameni,
Pictorul folosind culorile numai de El știute. Malul celălalt al Dunării ne
făcea cu măna altui ținut de dincolo de graniță. Eram în parcarea unui magazin,
am întrat să ne luăm ceva de mâncare și apoi ne-am continuat drumul privind
măreția creației lui Dunezeu ronțăind din covrigii cu susan cu poftă.
Apusul furase din culorile Pictorului și
împrăștia cerneală roșie pe marginea cerului alungând razele de soare. Lumina
soarelui scădea asuprită de perdeaua negurilor, voalul târâit de regina
nopții o acoperea, dispărând ca o minge
de foc aruncată în abis. O priveam cum se îndepărtează, se face tot mai mică
iar apoi dispare lăsând loc primelor stele ce anunțau apariția altora ce au
răsărit în fața noastră ca un mănunchi de artificii. Doream să facem popas la o
altă mănăstire unde slujise Părintele Rafael, era deja tărziu și am privit-o de
pe geam fiind săpată în stâncă chiar la marginea drumului. Acea imagine
luminată în noapte a rămas întipărită în mintea mea ca o candelă luminată în
noapte.
XIII. Am înnoptat la Gura Humorului în casa
părintească a părintelui Ștefan unde mama și sora părintelui ne-au găzduit cu
drag. Ciorba moldovenească nu a lipsit de pe masă așa că ne-am delectat cu
gustul desăvârșit. Nu am oprit tratamentul cu Vitamina C intravenos nici în
timpul pelerinajului în frumoasa Bucovină. Părintele Ștefan sunase un cumnat
pentru a-mi cumpăra cele necesare unei perfuzii, un flacon de acid ascorbic de
uz veterinar echivalentul a 10 grame de Vitamina C, ser fiziologic 0,9%,
perfuzoare, spirt medicinal, branule, cele din urmă achiziționate de noi de la
o farmacie. Așa că după ce am mâncat bunătățile preparate de bătrâna mamă m-am
retras într-o încăpere unde mi-am montat linia venoasă, branula albastră și
mi-am atașat perfuzia: 500ml NaCl- 0,9% cu 10 grame Vitamina C, ajutată de
Părintele Ștefan. Mi-am luat și doza de Zeolit- 15 picături la un pahar cu apă
și 3 capsule de Onconovical, apoi am adormit. Fiind plecată din Anglia fără
remediile naturiste, încercam să mențin un PH normal al organismului cu doza de
Zeolit și cu lingurița de bicarbonat de sodiu preparat cu zeamă de lămâie și
apă, 200 ml, băutură băută dimineața la trezire. Simțeam o bucurie mare în
suflet la auzul cântatului cocoșilor, eram în frumoasa mea Moldovă, locuri din
care-mi trăgeam seva, rădăcinile. Am luat micul dejun și am pornit dis de
dimineață spre Mânăstirile Voroneț, Sucevița, Moldovița, Putna și am poposit la
chilia Părintelui Daniil Sihastru- duhovnicul lui Ștefan cel Mare. Am trăit
momente uluitoare privind măreția frumoasei Bucovine. Nu am putut să dau o
valoare aparte unei mănăstiri anume, toate-mi păreau rupte din rai, iar natura,
natura din jurul mănăstirii îmi picta grădina Maicii Domnului cu mâinile lui Dumnezeu.
Nu ne mai dădeam plecați de la mânăstiri, se înnoptase și noi încă priveam
cerul de pe vărful unei stânci unde era așezată o mână ce părea coborâtă din
cer. De acolo ținuturile Bucovinei se așternea în fața ochilor noștri
lăsându-ne clișee paradisiace pe sufletul nostru. Părintele Vasile gonea pe
șoseaua ce tăia paradisul în două ascultând pricesnele. Noi nu ne mai săturam
de toamna ce-și trimetea culorile în geamurile mașinii, săgetându-ne inimile.
Am primit aceeași ospitalitate moldovenească ca în prima noapte la casa ce i-a
fost leagăn în copilărie Părintelui Ștefan. Am plecat dimineața spre Casa
Memorială,, Nicolae Labiș,, unde simțeam cum mă învăluie emoțiile intrând pe
poarta marelui poet ce murise la o vârstă atât de fragedă. Din căsuța albastră
unde ne-a întâmpinat ghidul, o doamnă profesor ce ne-a recitat ,,Moartea
căprioarei,, cu lacrimi în ochi. Am ieșit întristați, atâta frumusețe ce a
izvorât dintr-un om secerată de coasa nemiloasă a morții, atinsesem hăinuțele
poetului, ceasul ce se oprise chiar în ziua morții lui și mă gândeam la moartea
mea. De ce trebuia să fiu aleasă mireasa morții doar la 42 ani?... aveam atâtea
de făcut, doream să evoluez în scrierile mele, să pot dărui poezie oamenilor,
să le pot bucura sufletele, îmi doream ca poeziile mele să fie cântate, îmi
doream să termin volumul de poezii pentru copii, să termin romanul
,,Închisorile sufletului- destinul Magdalenei,, și să las în urma mea o carte
de povești pentru copii. Pentru toate acestea aveam nevoie de timp, prețiosul timp,
fără el suntem doar trecători în această lume, nu mai apucăm să ne îndeplinim
visele, nu mai apucăm să semănăm în lutul sfând sămânța nemuririi, sămânță
primită la naștere- harul divin. Mă simțeam vinovată că nu am descoperit la
timp acea sămânță ce începuse să dea roade, era doar un lăstar ce nu putea
supraviețui după moartea mea. Cu acele gânduri am ieșit pe ușa Casei Memoriale
din satul Mălini, casă devenită Muzeu al Bucovinei, primisem o carte despre
Bucovina de la ghid și semnasem în cartea de oaspeți cu mâna tremurând. De
acolo ne-am îndreptat pașii spre Mănăstirea Boroaia unde este îngropat
Părintele Ilarion Argatu. Câtă pace și liniște în jurul mormântului părintelui
unde-și dorm somnul de veci ceilalți slujitori ai Domnului. Ne-am hrănit sufletele
cu energia divină și am pornit spre Casa Memorială,, Ion Creangă,,... marele
scriitor ce-și lăsase amprenta penelului pe sufletul meu în copilărie. Acolo am
revăzut locurile unde a copilărit marele scriitor. Atât de viu părea totul,
privind moțăceii agățați pe un scaun parcă așteptam să apară mâța să se joace
cu ei alături de copilul Nică ce prindea muște cu Ceaslovul. Am retrăit
poveștile lui, copilăria lui, alături de personajele de basm ce stăteau
pregătite de acțiune, doar Ion Creangă mai lipsea să le pună în mișcare,
spiritul lui era prezent și în mintea mea răsunau toate pasajele unde Măriuca-l
alerga cu mătura, pasaje din ,,Amintiri din Copilărie'' unde era pedepsit pe
calul bălan, auzindu-l urlând ca din gură de șarpe. Evadasem undeva în trecut, în
copilărie, unde eu credeam că aceste personaje sunt vii, și chiar erau în
mintea mea pentru că marele Creangă reușise să le dea viață, o viață eternă.
Aici am simțit bucurie, am zâmbit tot timpul șederii mele în muzeu, nu mă mai
dădeam plecată. Părintele Vasile aștepta să ne ducă spre alte minuni ale
Moldovei, iar noi ne zgâiam la ,,Capra cu trei iezi,, și la ,,Ursul păcălit de
vulpe,,, statui tematice personificate în eroii poveștilor copilăriei mele
scrise de marele Creangă. Ne-am desprins cu greu de acele locuri, făcându-ne
zeci de poze pentru a imortaliza momentul întâlnirii cu copilăria. De acolo am
plecat spre alte locuri sfinte privind cum frunzele toamnei ne ningeau cu
poeme. Drumurile șerpuiau în timp ce turnurile Mănăstirii Petru Vodă se apropiau
de noi, sau noi de ele, nici nu mai știam, ne-am trezit la porțile ei deschise
și am pășit cu privirile ațintite pe ziduri. Acolo m-am întâlnit cu Dumnezeu,
am ajuns în fața icoanei Fecioarei Maria unde am izbucnit într-un plâns
nefiresc, unul eliberator, am căzut în genunchi și am simțit nevoia să plâng,
să mulțumesc cerului că mai sunt în viață, că mi-a dat șansa să calc în grădina
Maicii Domnului, că mi-a dat încă o șansă la viață. Acolo am promis cerului că
voi avea grijă de sămânța nemuririi ce mi l-a dat Dumnezeu odată cu harul de a
scrie, i-am mulțumit că prin asta m-a numit solul Lui. Eu prin nimicinicia mea
să pot descrie marile frumuseți reflectate din creația lui Dumnezeu prin
rândurile mele, uneori simțind că nu găsesc cuvinte omenești prin care să pot
descrie divinul, frumusețile naturii. Atunci s-a născut poezia: ,,Toamna vecerniilor,,
Prin pădurile de fag
drumuri șerpuiau la vale,
coborau cu noi odată frunzele duse de vânt,
alte frunze-mbrățișau ramuri răsărite-n cale
murmurând vecernii-n văi pentru lutul nostru sfânt.
coborau cu noi odată frunzele duse de vânt,
alte frunze-mbrățișau ramuri răsărite-n cale
murmurând vecernii-n văi pentru lutul nostru sfânt.
În grădina-mpărătească pomii ne privesc cuminți,
cimitirele sunt vii, sfinții s-au născut prin moarte,
pe buchetele de flori fluturii parcă-s părinți
ce-au venit la liturghie să deschidă sfânta carte.
cimitirele sunt vii, sfinții s-au născut prin moarte,
pe buchetele de flori fluturii parcă-s părinți
ce-au venit la liturghie să deschidă sfânta carte.
Noi pășim cu fruntea-n
țărnă, cu poverile-n spinare,
târâind păcate multe printre frunzele martire,
ne întreabă ceru-n taină de-am venit la închinare
luminându-ne cărarea sufletelor în simțire...
târâind păcate multe printre frunzele martire,
ne întreabă ceru-n taină de-am venit la închinare
luminându-ne cărarea sufletelor în simțire...
Se aude toaca-n munte,
în ecou răspunde-un clopot,
coborât-au din icoane îngerii cu sfinți cu tot,
toamna rugăciunii noastre ca o ploaie curge-n ropot
când izvoare de iubire în altare dau în clocot.
coborât-au din icoane îngerii cu sfinți cu tot,
toamna rugăciunii noastre ca o ploaie curge-n ropot
când izvoare de iubire în altare dau în clocot.
Ce culori în jurul
nostru, codrul s-a-mbrăcat în zeu,
mantia de frunze-i vie și ne-nvăluie cu taine,
că-n acest tablou al toamnei pictorul e Dumnezeu
coborât la rugăciune în aceste sfinte haine.
mantia de frunze-i vie și ne-nvăluie cu taine,
că-n acest tablou al toamnei pictorul e Dumnezeu
coborât la rugăciune în aceste sfinte haine.
Am ieșit
din mănăstire ștergându-mi ochii plini de lacrimi și m-am îndreptat spre
Mormântul Părintelui Iustin Pârvu, locul durerii, locul unde lacrimile nu mai
contenesc, acolo unde pelerinii-și descătușează sufletele spălându-le cu
iertarea, acolo unde oamenii de apropie de cer prin rugă. L-am simțit, era
acolo, ne vorbea prin fiecare foșnet de frunze, prin fiecare adiere de vânt, ne
mângâia rănile, ne purifica sufletul spălându-ne de rău, ne dăruia vindecare
prin puterea credinței. Un alt loc de care nu ne mai puteam desprinde, ne
priveam în tăcere, priveam crizantemele de pe mormântul Părintelui Iustin Pârvu
și pe una dintre ele, o floare de culoare sângerie poposise un fluture cu aripile
de culoare rubinie, era părintele?... era un semn trimis de el?... nu știam,
dar priveam cum minunăția-și flutură aripile liniștit. Nu m-am putut abține să
nu-l fotografiez fiind captivată de liniștea din jur. Nu am putut scăpa de
rugămințile părintelui stareț ce ne-a așezat la masa lui unde am fost hrăniți
cu bucate de post, ne-am șimțit ca la cina cea de taină unde Iisus împărțea
păinea și vinul apostolilor Săi... ce poate fi mai bun și mai curat ca mâncarea
pregătită de oamenii locului?... de călugări, hrană preparată din legume din
propria grădină, legume netratate chimic, legume ce poartă seva dumnezeiască.
Am mâncat și de atâtea emoții ne-am uitat și plasa cu ulei sfințit în sala de
mese îndreptându-ne spre jgheabul de unde curgea apă de munte, apă ce ne-a
răcorit trupurile ce urmau să poposească la Mănăstirea Sihăstria, o altă
flamură a lui Dumnezeu ce-și flutură izvoarele dumnezeiești peste
ținuturile moldovenești. Acolo am privit frescile ce păreau vii, păreau că
îngerii ne vorbesc, că vin să ne întâmpine cu alaiul lor de sfinți. Mănăstire
de călugări cu hramul Maicii Domnului. Frumoasă ctitorie a sihastrului
Atanasie. Un edificiu istoric scăldat în multă suferință, ziduri arse de turci
și reclădite de mitropolitul Veniamin Costachi, loc în care Părintele Arhimandrit
Cleopa a slujit și încă mai slujește și după moartea simțindui-se prezența
peste tot. Acolo simți că mă inundă bucuria, înțelepciunea cuvintelor sale
fiind licoarea ce-ți dă puterea de a vedea cu alți ochi suferințele lumii, în
schitul unde el predica încă se aude ecoul cuvintelor sale fiind vizitat de mii
de pelerini credincioși. În chilia s-a puteai să-i simți căldura sufletească,
pacea și harul cu care împărțea darul divin, o încăpere mică, modestă din care
nu lipseau icoanele sfinte, patul lui, scaunul unde se așeza să le vorbească
pelerinilor, oamenilor ce veneau să-i ceară un sfat, putere de a merge mai
departe, oameni ce nu plecau niciodată nemângâiați. Acolo ne-a întâmpinat
părintele Filip, un tânăr călugăr ce ne-a citit în ochi durerile, neîmplinirile,
mustrâmdu-ne blând și sfâtuindu-ne cu înțelepciunea moștenită de la Părintele
Cleopa, parcă ne vorbea el, ascultam cuvintele lui cu capul în pământ fiind
pătrunsă de vină. Acolo l-am văzut și pe Dan lăcrimând fiind impresionat de forța
divină ce ne-a atins sufletele. Părintele Ștefan fiind familiarizat cu acel loc
sfânt ne privea ascultând și el sfaturile părintelui Filip. Am coborăt printre
brazi și chilii până la mașină și am plecat spre Mănăstirea Neamț declarată
monument istoric, în curtea căreia ne aștepta sfântul necunoscut, mormântu-i
fiind așezat chiar acolo unde i-au fost descoperite rămâșișele pământești, pe
alee, mănăstire unde am vizitat muzeul din incintă, muzeu ce a moștenit marile
bogății ale istoriei Moldovei din timpul domniei lui Ștefan cel Mare ce se
odihnește în incinta mănăstirii, am primit daruri prețioase de la călugării ce
slujesc acest lăcaș de cult istoric și prin minte-mi treceau aceste versuri: ,,Glasul clopotelor''
Ding-dong, e
glasul ce vine dinspre Mănăstirea Neamțului
unsprezece
clopote vorbesc despre istorie, și-apoi tac...
Unde ești
Ștefane să-ți aperi norodul ce a rămas sărac?
Atâtea
victorii, atâtea înfrângeri s-au dus pe gura șanțului
Și cine
purta-va vreo vină?...Vino și-ascute sabia dreptății
ce stă cu
tăișul pătat de câinii ce latră și mușcă din om
muzee martire
ce zac părăsite, hrănite de frunza din pom?!
se-ndepărtează
îngerii, sfinții, de pe frescile zidurilor cetății...
Ești gata de
luptă? te-așteaptă umilul popor și țara te cheamă!
Nu-i vreme să
dormi, că-n zid de biserici te-așteaptă oștenii
ce-și leapădă
crucea din marii lor ochi. dar cine-ș moștenii?
Că nu mai e
pâine și nu mai e vin și plânge și biata ta mamă
Sssst!...
taci?... nu te-auzi?... în tine-i vulcanul ce fierbe
În tine-i
izvorul dreptății și-s cruci, morminte și-o mie de jerbe... Ne-am îndreptat spre Mănăstirea Secu poposind și la poalele
Muzeului Sadoveanu, locuri ce mi-au rămas întipărite în suflet fiind de o rară
frumusețe. Încă nu ne dezmeticisem de frumusețile locului și de încărcătura
spirituală că ne-am trezit la Mănăstirea Agapia unde Nicolae Grigorescu și-a
lăsat amprenta nemuririi prin picturile sale de o frumusețe covârșitoare.
Rămăsesem cu privirile ațintite pe catapeteasma mănăstirii pendulându-ne ochii
de la o frescă la alta. O altă clădire monumentală unde sufletul omului se aude
din ziduri, unde sângele lui Grigorescu pictează dumnezeirea. Acolo am fost
inundați de liniște, am simțit nevoia să privim, să admirăm, să ne încărcăm de
divin și frumos, să ne hrănim spiritele. Am privit spre cărarea ce ducea la
Chilia scriitorului Alexandru Vlahuță cu tristețe că se înnoptase și nu mai
aveam cum să ajungem acolo așa că mi-am promis că este un alt motiv de a mă
întoarce-n Moldova. Nu se terminase pelerinajul, dar ajungeam spre finalul
timpului rămas așa că ne-am îndreptat cu bucurie către ultima mănăstire ce o
mai puteam vizita, Mănăstirea Văratec, o mănăstire de maici, unde frumusețea
chiliilor din jurul ei te face să te simți ca acasă, te cheamă, îți vine să
ceri găzduire pe viață. Ne-am bucurat de frumoasa mănăstire cu hramul Adormirii
Maicii Domnului de la poalele Neamțului fără să ocolim mărmântul Veronicăi
Micle ce s-a sinucis cu arsenic imediat după moartea Luceafărului Mihai
Eminescu. Am poposit la mormântul ei privindu-i chipul angelic, mormântul era
acoperit de flori și Veronica se odihnea ascultând sliujbele din așezământul
bisericesc de lângă crucea ei. Se întunecase și trebuia să jungem la Bacău, în
comuna unde m-am născut, Nicolae Bălcescu, acolo unde fratele meu ne aștepta cu
drag. Părintele Vasile gonea pe autostradă încercând să mai salveze din timp să
nu ajungem după miezul nopții. Noi priveam ținuturile pictate în culorile
toamnei ce se pierdeau în urma noastră parcă fâcându-ne cu mâna, chemându-ne
într-un alt timp înapoi.
XII. Un subiect pe care nu aș fi vrut să-l ating niciodată este
menopauza indusă. Odată cu amputarea ovarelor afectate de tumorile canceroase
alături de uterul care nu era atins de cancer s-a indus menopauza precoce la o
vărstă în care femeia este dependentă de hormonul fericirii numit estrogen. În
primele luni de după operație am ignorat simptomele devastatoare, eram prea
preocupată de lupta pentru supraviețuire, efectele adverse ale chimioterapiei
se amestecau cu efectele secundare ale menopauzei, astfel nu mai distingeam
semnele și simptomele ce au apărut imediat. Bufeurile erau evidente, corpul îmi
era inundat de călduri, transpirații abundente, deveneam tot mai anxioasă, mai
tristă, mai lipsită de pofta de viață, libidoul sexual a scăzut treptat,
orgasmele fiind tot mai greu de obținut, spre disperarea partenerului meu de
viață ce-și dădea silința tot mai mult să nu simt că feminitatea mea scade. Îmi
puneam tot mai des întrebarea dacă mă transform, dacă mai sunt femeia dorită,
dacă el nu mă va părăsi fiind tot mai retrasă-n carapacea mea, certurile
deveneau tot mai aprinse, plângeam din orice și nu mai dădeam importanță
acestui aspect important într-o relație normală. Am căutat pe internet cum să
combat acele efecte adverse, cum să rămân căt de cât o femeie normală. În
general după o menopauză indusă, hormonul lipsă este substituit de hormoni
artificiali ce pot echilibra corpul femeiesc. În cazul meu, fiind vorba de
cancer, nu am primit tratamentul hormonal, acesta fiind un alt agent ce putea
să-mi reactiveze celulele canceroase la alte organe, sânii. Trecuseră 8 luni de
la operație și eu nu luasem nici un tratament hormonal ce-mi putea salva
pielea, oasele, mușchii de o degenerare rapidă. Am început să caut un tratament
alternativ ce putea să mă ajute. Am schimbat laptele de origine animală cu
lapte de soia, am început să iau vitamine ce conțineau Isoflavone zilnic și
capsule de soia 75 mg pe zi, speram că această terapie naturistă să înlocuiască
terapia hormonală de care am fost lipsită. Simțeam o oarecare ameliorare a
simptomelor, dăndu-i partenerului meu clipe de fericire, simțeam nemulțumirea
lui, dar nu-i puteam comanda corpului simțiri ce nu existau. Acest lucru nu l-a
îndepărtat, ba chiar îl simțeam și mai dornic, spre disperarea mea, uneori îmi
venea să-l resping, alteori doream să-i dau ceea ce merită. Mă mulțumeam cu
puțin, uneori mă mulțumeam cu simțurile lui. Nu era un lucru atât de important
pentru mine, dar pentru el era un lucru esențial într-o relație. M-am
documentat și studiile de caz mi-au dovedit că lipsa libidoului sexual era
normal, asta nu însemna că nu-l iubesc, că sentimentele mele nu erau aceleași,
așteptam mai mult de la el din punct de vedere afectiv, așteptam mai multe
declarații de dragoste, aprecieri mai mari asupra corpului meu, așteptam să mi
se spună mai des că sunt frumoasă, că cicatricea de pe burta mea nu-l
deranjează, că cele câteva kilograme în plus nu-mi știrbesc frumusețea. Știam
că aceste gânduri pot duce la depresie, el fiind mai zgârcit cu declarațiile de
dragoste, nu am ajuns la depresie, dar nu mai eram la fel. Am încercat să ne
despărțim de multe ori în acest timp, dar nu am reușit sfârșind mereu unul în
brațele celuilalt cu lacrimi în ochi. Timpul trecea și incertitudinea sănătății
mele era tot mai puternică. Venise vremea unui nou set de analize după trei
luni de la ultima ședință de chimioterapie. Am plecat la spitalul din Guildford
pentru o nouă endoscopie. M-am așezat pe masă și am fost întrebată dacă doresc
anestezie, am acceptat, chiar dacă puteam suporta introducerea tubului
endoscopic fără anestezie, doream să nu mai știu nimic. Am primit doza de
Midazolam intravenos și am adormit instantaneu. M-am trezit după câteva minute
privind cadrele medicale din jurul meu. Am urmat indicațiile lor și am așteptat
tăcută să-mi revin după anestezie, să pot părăsi acel loc. Am fost invitată
într-o rezervă unde am rămasă singură cu gândurile mele în timp ce Dan și
Larisa mă așteptau în fața recepției departamentului Gastroenterologic. Butonam
telefonul căutând să fac loc altor gânduri ce-mi puteau alunga gândurile negre.
A venit o doamnă doctor ce mi-a înmânat rezultatul zâmbind. Am luat hârtia
lipsită de cheful meu obișnuit de vorbă și m-am îndepărtat de rezervă căutând
ieșirea ca un animal ce-a fost ținut în cușcă și-și dorește eliberarea. Nici nu
mai știu când mi-am îndepărtat halatul de spital și cât timp mi-a luat să-mi
pun hainele de stradă. Am dat ochii cu familia mea și m-am așezat pe canapeaua
de la recepție cercetând rezultatul alături de ei. Căutam disperată rezultatele
anterioare din memoria telefonului pentru a face o comparație imaginilor. Era uriașă diferența dintre cele
trei imagini, primul evidenția ulcerul malignizat, al doilea arăta un ulcer în
proces de vindecare ce nu mai spunea nimic de cancer, iar al treilea arăta o
mică sgârietură ce arămas de la ulcerul anterior. Nu ne vedea să credem
ochilor, era un miracol. Am început să țopăim ca niște copii, Dan m-a
îmbrățișat cu lacrimi în ochi, iar Larisa mă strângea în brațe cu putere. Am oftat
ușurată și m-am îndreptat câtre parcarea spitalului oncologic dorindu-mi să fug
din acel loc cât mai repede. Eram zăpăcită, năucită, încă eram sub efectul
anestezicului, primisem și Lidocaină spray la nivel orofaringian, nu aveam voie
să conduc 21 ore, dar nu i-am dat cheile iubitului meu, am urcat la volan și am
condus până acasă fără oprire în timp ce fețița mea fredona melodiile de la
radio. Dăduse boxele la maxim, dar nu i-am luat bucuria fredonând și eu cu ea
unele piese ce-mi erau mai cunoscute. Era a doua veste bună ce-mi dădea o urmă
de speranță. Mai aveam un singur hop de trecut, trebuia să fac un coputer
tomograf care să elimine orice urmă de îndoială, care să confirme că nu există
nici o metastază pe nici un organ. Din păcate nu primisem încă programarea, așa
că nu-mi rămânea decât să aștept. După o săptămână am primit programarea și
înaintea sărbătorilor de iarnă trebuia să efectuez acesastă procedură de
investigație. Mă gândeam că este inutilă, dar totuși credeam că este necesară
pentru a fi sigură că nu mai sunt în pericol, m-am afundat în muncă și am
încercat să nu mă mai gândesc la asta. Am primit un telefon în care mi s-a spus
că procedeul nu poate fi făcut fără analizarea biologică a funcției renale. Am
făcut o programare la medicul de familie și în câteva zilemi-au prelevat sânge
pentru aceste analize ce trebuiau transmise prin fax departamentului de
imagistică medicală din Guildford. Nu am primit un răspuns negativ așa că urma
să merg la investigații. Eram tot mai nervoasă, tot mai agitată, tot mai
nemulțumită de tot ce se întâmpla în jurul meu, ne-am certat iar, violent, fără
speranțe de împăcare așa că am plecat la Guildfor fără partenerul meu, luând cu
mine fetele, fata lui Nicoleta și fata mea Larisa. Eram tristă, abătută,
plânsă, obosită și fără chef de viață. Fetele ascultau muzica la maxim în
mașină în timp ce eu conduceam încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Am ajuns la spital și pe hol am băut apa
necesară investigației. Am fost preluată imediat de către un asistent de
radiologie și am ajuns din nou pe masa din fața tubului ce urma să se învărtă
deasupra mea, am primit halatul și am fost așezată pe pat, mi-au pus branula și
mi-au explicat din nou procedura cerându-mi consimțământul efectuării CT-ului,
mi-au injectat substanța de contrast și m-au pus să-mi ridic mâinile deasupra
capului, am urmat instrucțiunile de respirat ascultând huruitul mașinăriei ce
se învărtea deasupra capului meu gândindu-mă la mii de ochi ce priveau în mine.
Totul s-a terminat și am ieșit după ce mi s-a scos linia venoasă. Am plecat
spre cabina de schimb cu hainele într-un coș, tărâind cizmele într-o mână.
Doream să scap de acel halat urât, imens și să-mi pun repede rochia roșie de
lâniță. Dintr-o dată am simțit o căldură în dreptul brațului de unde-mi scoseseră
branula, sângele năvălise puternic și pânza halatului de înroșea sub ochii mei,
simțeam cum curge pe mână și vedeam cum curge pe podea un lichid de culoare
roșie, era sângele meu, am aruncat cizmele din mână și am străns cu putere
brațul cu mâna cealaltă, deasupra locului pe care-mi puseseră un pansament de
stază. Am strigat, nimeni nu mi-a răspuns așa că am intrat peste personalul
medical din incinta zonei de iradiații. Sângele picura în urma mea. Au venit
patru asistenți și m-au așezat pe un scaun, mi-au schimbat pansamentul și m-au
spălat de sânge, le-am mulțumit și am plecat. Fetele erau îngrijorate văzând
dâra de sânge din urma mea. Nu înțelegeam de ce timpul de coagulare a fost așa
de întârziat, nu am avut niciodată astfel de probleme, am făcut imediat
llegătura cu chimioterapia și m-am liniștit, mi-am privit pielea în dreptul
pieptului și era roșie, substanța de contrast dădu-se o alergie ușoară, reacția
corpului la o nouă substanță introdusă în corp era evidentă. Am liniștit fetele
și am plecat la mașină, era un trafic infernal, ploua, vremea era asemeni
sufletului meu mohorât. Supeream pe urma evenimentului nefericit din seara
precedentă. Nu-mi doream despărțirea, dar amândoi înțelegeam că nu eram
potriviți ca și caractere, eram impulsivi amândoi, orgolioși, iar ciocnirile
noastre erau violente. Ne răneam fără să ne dăm seama de efectele dezastruoase
din suflet, apoi sufeream amândoi, și de această dată eram hotărâți să ne
despărțim, fetele ne sfătuiau la fel chiar dacă nu-și doreau asta. Nu am putut
să acceptăm despărțirea, el nu mai mânca, slăbea pe zi ce trece, fuma mult, dar
orgoliul îl ținea departe de mine. Nu am mai putut suporta lipsa lui, aveam
nevoie de el, era singurul meu sprijin și am cedat în numele iubirii. Ne-am
împăcat din nou plâmngând amândoi și cerându-ne iertare pentru cuvintele ce
încă ne mai răsunau în minte, cuvintele ce intraseră în sufletele noastre ca
niște pumnale ce lăsaseră răni adânci ce încă mai sângerau. Nea-u trebuit multe
zile până să ne vindecăm rănile sufletești, dar am trecut amândoi peste acest
eveniment. Așteptam un semn de la spital, se apropiau sărbătorile, nu știam
dacă rezultatul este favorabil, nu-mi doream să înceapă un nou an cu această
incertitudine, doream să știu că sunt sănătoasă, că am scăpat de cumplita
maladie, din păcate răspunsul întărzia așa că ne-am axat pe pregătirile pentru
masa de Crăciun și am colindat magazinele pentru cadouri. Trebuia să lucrez,
lipsisem prea mult de la serviciu, mă simțeam prost față de colegii mei și-mi
doream reabilitarea în ochii lor. Ei mă așteptau cu drag, doreau vești bune,
spuneau că sunt un exeplu de luat în seamă, că-și doresc să fie ca mine. Eu
nu-mi doream ca ei să treacă prin acea experiență și încercam să muncesc și mai
mult pentru a le arăta că pot, că handicapul meu nu mi-a afectat
profesionalismul. Eram fericită că aveam un manager cu suflet ce m-a ajutat
încă de la aflarea diagnosticului, m-a încurajat și m-a menajat toată perioada
de convalescență, colegii mei mi-au trimis flori, scrisori, mesaje de înbărbătare.
Nu-și puteau crede ochilor că am revenit printre ei în așa scurt timp, că părul
meu este intact, că nu arăt ca un om care a trecut prin ghearele
chimioterapiei, mă priveau ca pe o ciudățenie, dar mă priveau cu drag, simțeam
afecțiunea și strijinul lor. Eram bombardată de întrebări și le răspundeam fără
nici o reținere, mă simțeam bine în mijlocul lor, dar când mă întorceam acasă
nu-mi mai puteam simții picioarele, aveam dureri groaznice de genunchi, coloana
cervico-lombară-mi dădea junghiuri până în brașul drept, umărul drept era
aproape înțepenit, gâtul la fel... Știam că sunt semnele degenerării
osteo-articulare. Citisem despre osteoporoză, știam că sunt predispusă din
cauza menopauzei induse, dar speram să nu se întâmple așa repede. Mă trezeam dimineața
cu degetele înțepenite, mă dureau îngrozitor articulațiile falangelor, degetul
mare de la mâna dreaptă înțepenea, îmi trebuiau câteva minute să pot să-mi
îndrept mâna dreaptă, când coboram scările simțeam că-mi fug de sub picioare.
parcă călcam în gol, eram speriată, nu știam dacă este efectul menopauzei sau
este un alt atac al celulelor canceroase, am început să studiez din nou
efectele adverse ale menopauzei și mă linișteam pentru oment, dar teama era așa
de bine cuibărită în sufletul meu încătsimțeam că mă sugrumă. Vormeam ades cu
mentorul meu și cu părintele Stefan pe internet, știau că am dureri mari și
încercau să caute leacuri, Dumitru Velea mi-a făcut rost de o alifie de uz
veterinar pe care-l folosea și el când avea dureri de spate, l-am primit prin
poștă, aveam și alifie chinezească și
antiinflamatoare cu care-mi ungeam zonele afectate. Pe moment durerile
dispăreau, dar apăreau la loc dimineața. Am cumpărat remedii naturiste pentru
regenerare articulară, glucozamină și vitamina D3, calciu și magneziu, știam că
trebuie să cer ajutorul medicului de familie pentru un tratament ce previne sau
combate instalarea osteoporozei, dar până atunci nu-mi rămânea decăt să aștept
până primeam rezultatul computerului tomograf.
Punctul final (fragment)
Ana PODARU
XIII. Încă din primăvară iarna-și
așternu-se gerul peste trupul meu osândit. Îmi amintesc zilele de după operație
când mă plimbam prin parcul plin de flori admirându-le frumusețea, gândindu-mă
că este pentru ultima oară. Eram ca un animal rănit ce scăpase din mâinile
călăului, tălpile-mi simțeau moalele ierbii abia înverzite, pielea-mi sorbea
razele soarelui precum pământul arid ploaia. Mă așezam sub cireșii sălbatici
jucându-mă cu florile, simțeam nevoia să le mângâi, să le alint, să mă
contopesc cu frumusețea lor. Eram speriată, dar fericită că încă mă pot bucura
de creația lui Dumnezeu. Mă simțeam vinovată că nu am dat importanța cuvenită
naturii ce mă înconjoară, sentimentelor pure. Mă simțeam un rătăcit ce-și caută
spiritul printre cadavre, un muritor de rând ce nu a ajuns la înțelepciunea
dorită. Nu eram pregătită să mor, nu ajunsesem pe treapta spirituală dorită.
Mereu l-am pus pe Dumnezeu mai presus de cunoașterea din biserici. Nu
îndrăzneam să-i cer nimic, mă simțeam atât de neimportantă, un fir de puf de
păpădie luată de vănt, ce poposea uneori pe ape, pe flori, pe tot ce Dumnezeu
crease: Sunt puf de păpădie
Sunt
puf de păpădie
și zbor când vântu-ncet adie,
cândva... am fost frumoasă floare
împodobită de culoare...
mă vizitau albinele în zori
să-mi soarbă seva, iar printre bujori
îmi străluceau petalele în soare
zâmbeam la stele dulce, visătoare.
Acuma sunt doar... puf de păpădie
suflat din palmă, briza mă mângâie
și-ades mă las purtată printre nori
iar uneori mai poposesc pe flori,
plutesc pe luciul apei, salcia m-agață
sunt numai puf ... plecat spre altă viață.
și zbor când vântu-ncet adie,
cândva... am fost frumoasă floare
împodobită de culoare...
mă vizitau albinele în zori
să-mi soarbă seva, iar printre bujori
îmi străluceau petalele în soare
zâmbeam la stele dulce, visătoare.
Acuma sunt doar... puf de păpădie
suflat din palmă, briza mă mângâie
și-ades mă las purtată printre nori
iar uneori mai poposesc pe flori,
plutesc pe luciul apei, salcia m-agață
sunt numai puf ... plecat spre altă viață.
Cum puteam eu să-mi ridic
ochii spre cer, mâinile să le ridic în rugăciune?... El, creatorul avea atâtea
de făcut, să oprească crimele de război, teroarea simțită în inima milioanelor
de suflete, să oprească ceea ce noi distrugem clipă de clipă, să oprească
maladiile, molimele pe care noi le-am stârnit. Aveam eu dreptul să-l deranjez
de la astfel de treburi?... Mă simțeam mereu aproape de îngeri, vorbeam adesea
cu ei, când mă simțeam părăsită, îndurerată, cu lacrimile arzându-mi obrajii,
închideam ochii și-i luam de mână, alteori îndrăzneam să ating marama Maicii
Sfinte, simțeam cum mă ia de mână, dar niciodată nu îndrăzneam să-l deranjez pe
Dumnezeu. Cine ar putea nega existența lui?... doar un om fără minte ce nu are
simțăminte, ce nu are ochi și minte, să vadă și să analizeze frumusețea
universului. Acum, simțeam nevoia să-i mulțumesc, simțeam nevoia să-mi ridic
ochii spre cer și să-i simt iubirea, iubirea care m-a salvat din îmbrățișarea
morții. Cu gândurile acestea m-am îndreptat din nou către cabinetul
consultantului meu- Dr. Cummings, urma să primesc rezultatul final. Teama trona
de zece luni în sufletul meu, își făcuse cuib, era încoronată regină peste
castelul de nisip ce devenise ruină la diagnosticare. Îi simțeam și acum pașii
pe marmura rece a sufletului meu târâindu-și trena. Oare ce rochie purta când
dansa cu bătăile inimii mele?... Mi-a zgâriat pereții sufletului și
cicatricile-mi sângerează. Aș vrea să scap de ea, s-o izolez, să-i sfâșii
rochia de spini. M-aș transforma oare în criminal? ar arunca oamenii cu pietre
după mine strigând: Iată ucigașa teamei!? M-aș transforma în fiară și nu mi-ar
păsa de temnița în care m-ar închide, să fiu eu ucigașa bolilor, a durerii, a
morții, a suferinței. Pentru aceste lucruri aș plăti și ultimul ort.
Gândurile-mi năpădeau trupul, simțeam cum îmi fuge pământul de sub picioare, mă
vedeam în lutul sfânt, dar nu într-un sicriu mâncată de viermi, eram sămânță de
iubire ce câuta un izvor de lacrimi sfinte, un izvor care să-l ajute să
germineze, să crească, să înflorească din nou. Purtam mantia zăpezilor pe
umerii mei de femeie, trupu-mi era rece sub ea, uneori mă găsea soarele
tremurând de frig, ghemuită sub razele lui, căutând umbra copacului bătrân
care-mi asculta suferința numai simțind respirația-mi sfârșită, sacadată precum
pașii soldatului întors din război. Mi-aș fi dorit să-mi îmbrac cea mai
frumoasă rochie, să merg la întâlnire cu omul jurământului hipocratic, să fiu
din nou mireasa pregătită să-și pună voalul de lințolii pe ochi, dar în acea zi
eram în tura de după amiază la spital, trebuia să ajung la serviciu. Mi-am pus
uniforma albastră și am vrut să-mi dezbrac teama, nu am reușit, simțeam cum bat
în mine trei ceasuri: ceasul de pe uniformă cu care ascultam bătăile inimilor
bolnavilor mei, ceasul teamei și inima mea obosită de clipele suferinței. În
fața casei mele se întinde o palmă de pădure rămasă moștenire păsărilor
cerului, vulpilor și veverițelor, acum pomii erau nuzi, crengile-și legănau
scoarța udă în fața ochilor mei ce-și trimeteau privirea prin ferestră pe
acoperișurile spitalului de boli mintale ce devenise spațiu de locuințe după
desființare. O clădire impunătoare din care încă se mai auseau gemetele
psihopaților, țipetele tinerilor nebuni, mă întrebam uneori dacă nu este
bântuită, câtă suferință a rămas zidită în pereții ei. Am coborât scările și am
urcat la volanul fordului roșu abia cumpărat de câteva luni. Am demarat în
trombă, aveam gândurile fugare, nu-mi simțeam picioarele pe accelerație. Nu
știu cum am ajuns la spital, eram în transă, căutam parcare, la ora 11 nu mai
aveai loc în parcarea angajaților din spatele spitalului unde lucram. Am intrat
în parcarea din față și spre norocul meu am găsit un loc, cunoșteam spitalul
din Crawley, dar de data aceasta mă simțeam debusolată, parcă nu-mi mai
funcționa creierul, nu mai funcționau sinapsele. Am întrebat la recepție unde
este aripa roșie la care trebuie să ajung. Trebuia să urc cu liftul șase etaje,
nu era greu, dar mă simțeam pierdută, am ajuns la departamentul pentru
consultații. Acolo mă aștepta consultantul meu, venise din Guildford, de la St.
Luck's Cancer Centre să mă vadă. M-am îndreptat către recepție cu scrisoarea în
mână și am fost invitată de o față zâmbitoare să aștept pe o canapea. Mi-am pus
un pahar cu apă și am sorbit cu sete întreg conținutul. Inima-mi alerga în
piept ca o herghelie de cai, eram albă ca zăpada din mine. Nici nu am apucat
să-mi trag sufletul că am și primit invitația de a intra în cabinetul
doctorului:
-Bine ați venit, vă așteptam, arătați foarte bine, sunteți în
timpul serviciului?... vă văd pentru prima oară în uniformă!... spuse către
mine, jucându-se cu un pix.
- Bine v-am găsit, Domnule Doctor!... La mulți ani!... sper să
fie unul mai bun și pentru mine... i-am spus eu aruncându-mi geanta sub masă în
timp ce mă așezam pe scaunul din fața lui.
- Rezultatul computerului tomograf nu evidențiază nici o
problemă, aveți doar la stomac o urmă ce înseamnă nimic. Nu găsesc nici urmă de
cancer, uitați, priviți monitorul.
M-am simțit ușurată, parcă-mi luase toată povara, un morman de
bolovani ce-mi stăpâniseră sufletul, eram ușoară ca un fulg, îmi venea să
dansez, să strig, să iau pe cineva în brațe, m-am abținut zâmbind larg.
-Aveți rezultatul endoscopiei?... aș vrea să aflu părerea
dumneavoastră chiar dacă cunosc rezultatul!... i-am spus într-un tărziu.
- Nu, nu pot accesa sistemul de la acest spital, dar pot cere
rezultatul prin mail, secretarei mele!... mi-a răspuns el, cerându-i asistentei
numărul de fax prin care să-i fie trimis rezultatul... Puteță să așteptați
afară până-l primesc?
- Da, sigur, mai am timp, nu este nici o problemă!... i-am
răspuns eu îndreptându-mă sptre ușă.
Am ieșit din cabinet bucuroasă și mi-am pus iar un pahar cu apă,
am luat o înghițitură și am simțit că cineva-mi suflă în ceafă. M-am întors
repede și fața zâmbitoare a asistentei mi-a spus:
- Domnul doctor a primit deja fax-ul, vă rog să mergeță înapoi
în cabinet!
Am urmat-o și m-am așezat iar pe scaun în timp ce consultantul
meu privea imaginile. Am intervenit spunându-i:
- Dacă faceți o comparație, imaginile diferă de la prima
endoscopie până acum, nu mai este nici urmă de cancer. Credeți în miracole
domnule doctor?
-Sunteți în grupul cel bun, iată că la dumneavoastră
chimioterapia a funcționat, rezultatul este uimitor, ați răspuns la tratament
foarte rapid, uneori boala se întoarce repede, la dumneavoastră nu a fost
cazul. În cazul în care veți avea o recidivă vom acționa pe organ cu
radioterapie. Știu că chimioterapia v-a afectat oasele, am primit raportul
medicului de familie, spuneți-mi, aveți parestezii la degete și acuma.
- Nu, nu mai am parestezii, mă dor îngrozitor degetele de la
mâini, genunchii, simt că mă lasă picioarele când urc scările, poate că am nevoie
de timp să mă obișnuiesc iar cu munca grea de la spital, am lipsit mult. Nici
tratament hormonal nu am luat din cauza cancerului după histerectomie, am luat
capsule de soia ce m-au ajutat suplinind lipsa estrogenilor.
- Aveți dreptate, dar nu am încă rezultatul DEX, o să-l primesc
într-o săptămână, sper să fie doar un început de artrită, chimioterapia v-a
afectat oasele după cum spuneam. Nu vom mai acționa cu acest tratament la
nevoie, avem și alte mijloace de tratament, radioterapia nu afectează toate
organele, vom iradia doar zona unde apare cancerul... Spuse el ocolindu-mi
privirea.
- Sper să nu am nevoie de așa ceva, chimioterapia a fost cea mai
urâtă experiență din viața mea. Peste acest tratament știți ce am mai luat?...
am luat doze uriașe de vitamina C, vitamina B17 și Zeolit, mineralul vulcanic
despre care v-am mai vorbit. Poate faceți un studiu și-l introduceți în
tratamentul bolnavilor de cancer, în cazul meu a ajutat, testimonialele
supraviețuitorilor de cancer de pe internet vă pot furniza informații
importante, vă stau și eu la dispoziție.
- Da, cine știe, mi-ați dat de gândit cu mineralul acela
vulcanic!... mi-a răspuns el preocupat, apoi mi-a strâns mâna și l-am
îmbrățișat.
- Ne vedem peste trei luni, atunci veți avea din nou ciclul de investigații!...
Serviciu ușor!
- Mulțumesc!... Ne vedem peste trei luni cu ajutorul lui
Dumnezeu!... Am ieșit și m-am îndreptat către cantina spitalului, mi-am
cumpărat cartofii în coajă cu brânză, preferați și m-am ajezat la masă ignorând
lumea din jurul meu încercând să-mi ascund zâmbetul tâmp.( VA URMA)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu