SONETE

SONETE-ANA PODARU

Perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu

Tu, perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu
Pe țărmul deznădejdii noastre când ne țipau în tâmplă păsări,
Veneau în visul nostru noaptea trezind regrete şi ocări,
Îşi sfâşiau plângând din aripi mânați de blândul alizeu.

Ne aruncam în guri de valuri orbiți de forța neputinței,
Ne mesteca în dinți păcatul curgându-ne din carne vina,
Pe fundul mării-ntunecate ne căutam smeriți ruina
Purtând în mâini a ta lumină, străpunşi de foc şi necredință.

Spărgând icoanele-n biserici încununam cu lauri gropi,
Cu rânjetul mereu pe buze clădeam altare putrezite,
Am ars pe rug copii şi îngeri rugându-ne la sfinți şi popi.

Întruchipat în mii de gânduri, în cerşetor sau împărat,
Purtând la gâtul nostru perla, te-am umilit şi te-am trădat
Şi-am construit o nouă cruce...Tu iartă-ne, suflet curat!

Zori asfințite

Am mai fost aici de multe ori
în locul de lumină-ntunecată:
De ce mi-e teama-n suflet presărată?
De ce atârn de lanțuri şi de sfori?

Mă strâng pereții şi mi-e foarte frig
în iadul unde-i vifor şi e gheață,
mă urmăreşte-o umbră de paiață
chiar dacă tac în sufletul meu strig.

În brațe port buchete mari de flori
culoarea lor e gri pline de lacrimi,
s-au stins sorbind amarul din licori.

Şopteşte zidul, limba-i ascuţită
s-a-nfipt precum pumnalul în batal
sfidând în zori privirea-mi asfințită.

 Piatra din piatră

Bătrânul înţelept i-a dăruit o piatră
şi-a dat apoi suflarea şi a plecat spre cer,
l-a învelit nepotul cu-n colţ de lăvicer
şi-apoi s-a dus în lume stingând focul din vatră,

Sărac şi plin de gânduri a rătăcit prin lume
purtând în buzunar destinul unei pietre...
în vis îi vine-adesea un om, bătrânul Petre,
ţinând în mâini o piatră pe care-a scris un nume.

,,Ioane,,-i spuse moşul... ,,în piatră e-o comoară,
n-o arunca în mare ci-i înţelege rostul,
atunci când vine timpul necazul o să piară,,.

Cănd s-a trezit Ion, lovi cu piatra-n piatră
şi-n mijloc, ca un suflet, un diamant se-arată,
s-a-ntors în sat o vreme s-aprindă focu-n vatră.

 Osândire

Muşcă valul din nisipuri parcă-ar vrea să ne înghită,
spânzurate-ntr-o clepsidră ne stau trupurile goale,
vântul împrejur danzează, suflă nesătul în foale,
s-a aprins în vale focul, fierbe apa din marmită.

Degetele răsfirate rup pedelele de fum...
muntele-i legat de ape, albatroşi cu ochi de stele
şi-au prins aripile-n gânduri împletindu-ne chitele,
timpul şi-a restrâns mireasma în esenţă de parfum.

Liniştit vorbeşte lacul, vântul s-a grăbit să plece,
feţe de copii şi tineri se transformă-n alte feţe,
ară boii mii de chipuri, şanţuri vii prin bezna rece.

Am zărit pe cer o mână cu-n mănunchi de crizanteme,
ninge aspru cu petale peste gropi abia săpate...
măini pe veci împrenunate sub un voal de anateme.

 Iarna cumpenelor reci

Ca plumbu-i răsăritu-n ochii mei,
m-afund în cuibul boabelor de rouă,
mi-e universul spintecat în două
sub auspiciul umbrelor... temei.

Cu fusul rupt şi fruntea aplecată
m-agaţă iarna cumpenelor reci,
cu pieptul gol strig către corbi:,,Areci!
să nu mă dau pe-o cârpă scuturată.

Mă muşcă fiara şi-a-nceput să-mi placă,
din carne-a ce-a rămas de gând săracă
mai scapără scânteie de cuvânt...

M-agăţ de taina morilor de vânt,
pe cerul gurii gustul de pământ
mi-a pus armura... vama să mă treacă.

Fulgi de zăpadă

Ai spus că vine iarna peste noi...
că ne vom pierde noaptea prin zăpadă,
eu te-am rugat să ne desprindem goi
de-acest pământ, dar nimeni să nu vadă.

Pierduți am fost prin fulgi ca doi condori,
ne-am îmbrăcat cu straiele zăpezii,
pluteam sculptând arcuşuri şi viori,
cântam zdrobind furtunile amiezii.

Purtam în irişi albe flori de gheață,
în trupul nostru rece viscolea:
,,Adorm iubite, ninge sau e ceață?"
,,Răspunde-mi!"peste gându-mi troienea.

,,Să nu adormi!" mi-ai spus... ,,mai arde foc",
la pieptu-ți cald mai e un singur loc...

Din lutul sterp

Cade cerul în fântâna ochiului răpus de teamă
să mai bea o-nghiţitură din esenţa ce-a rămas,
otrăvită-i apa toată de urmaşii lui Atlas...
ce-au strivit de fruntea lumii clopotele de alamă.

Spânzuraţi de cruci înfipte până-n pântece de mame
stau copiii nenăscuţi sub ai umbrelor potcoave,
despuiaţi se zbat agonic peste-a nopţilor hrisoave
zei ce-şi scrijelesc pe frunte ale vieţii monograme.

Cine-a otrăvit fântăna orb a fost, sătul de miere,
pus în lanţuri chiar de fiii ce s-ar fi născut din sine
n-a dorit la judecată foi din cartea cu doctrine...

Se-adâncesc sub pleoape şanţuri precum lutul ce se crapă,
lacrimi nu-s şi nu vin cerbii cu-ai lor pui să se adape,
vin doar lupii, corbii, câinii... cu-ai lor colţi de foc să sape.

 Ne naştem cui din rana-nsângerată

Mergem în mâini cu pasul înapoi
pe drumul plin de pietre ascuţite,
desprins din vadul mării despărţite,
goniţi de-o haită mare de strigoi.

Nu-nchidem ochii dezveliţi de gene,
nu ne-agăţăm de malul cel surpat,
stăm agăţaţi de-un vis înfiripat,
de-acele gânduri cu trăiri perene.

Ne naştem cui din rana-nsângerată
cu tălpile înfipte-n cerul sfânt,
bătuţi în cartea vieţii cu-o erată.

Ne este viaţa pajişte curată...
ne este pom ce muşcă din pământ
cu floarea ce se vrea nescuturată.

Temniţa iubirii

Îţi gust sărutul dulce, frumoasa mea femeie,
din cerul gurii arse cascadele se rup...
fiori mă trec prin gânduri, coboară-ncet prin trup
prin dansul smuls din braţul miresmei de cameie.

Sub degetele-ţi fine obrazul meu tresare,
lipit de zidul vieţii şoptesc zâmbind poeme,
să fiu bătut în lemnul trăirilor boeme
în chingile iubirii primesc pe răni şi sare.

Să te zidesc în mine, să-mi fii pe veci durere,
învăţ sub pleoapa nopţii a meşterilor cale
cum să transform sărutul în mii şi mii de zale.

Înconjurat de lanţuri, iubirea-ţi libertate,
nebun de fericire să pot muri închis
căci temniţele tale îmi sunt al nopţii vis.

Cai şi fluturi

În jurul meu sunt fluturi ce-au obosit să zboare,
se sting pe rând odată cu florile de mac...
în mine ţipă păsări, le dau din pumni abrac
ce cade din desaga ce-atârnă pe-o spinare.

Îmi şchiopătează calul ce şi-a vândut potcoava
acelui om în negru, l-a dat pe-un ghem de aţă
ce l-a-nfăşat pe fusul ce zilele-mi agaţă...
şi-a dat ca ort şi-un dinte, nu-şi mestecă otava.

I-aş da şi eu din mine un snop de iarbă verde
să-i stăpânesc din teama că viaţa ne desparte,
că-n ochii lui lumina de-un timp, încet, se pierde.

Mi-a zis că-şi vinde coama şi hamul şi-o zăbală
să nu-mi pierd strălucirea smaraldului din ochi
şi ştiu, s-ar da degeaba să scap, eu, de năbală.

Ea... tace, azi

Şi-i prea târziu, trezit de-a ta durere,
să-i dăruieşti ce-n suflet veşnic porţi
când ea, cu paşi grăbiţi, închide porţi,
cerşind la vămi un strop de mângâiere.

Vei fi murit cerşind o-mbrăţişare,
tu... ce-ai ţinut în lanţuri fericirea,
tot picurând pe rana ei iubirea,
schimbând ades a ta înfăţişare.

Păstrează, deci, ce-ai strâns în tine ieri
şi nu-ndrăzni la capul ei să ceri
ce nu ai dat când ochii ei sclipeau.

Rămâi aşa, cu ziduri dărâmate,
la gât purtând doar lanţuri sfărâmate,
ea tace, azi... nu poate-a dărui.

Frânturi de lumină

Puzderii de lumini incandescente
coboară-n bezna inimii deşarte,
par lampadare ce-ar dori să poarte
cupola nopţii-n bărci iridescente.

Circumvoluţiuni închise-n sfere...
reci închisori săpate-adânc în piatră,
ghioc furat, de un şaman, din şatră,
pentru un gând din alte emisfere.

În ficeare zi când ţi-este noapte,
de-i cald afară, dar în tine-i rece
te lasă-nvăluit de mii de şoapte

şi-n mângâierea sferelor divine
aprinde lampa ferecată-n vise,
eliberat din ziduri în ruine(...).

Sonete

Apus

Ce trist e apusul pe trupul tău rece,
mai ieri se-oglindea în ochi de smarald,
vin păsări de foc cu glasuri herald
ce cad peste mări să se-nece...

iar pomii sunt ştreanguri cu iz de tămâie,
mi-e laţ curcubeul... culorile lui,
în palmele mele simt o urmă de cui,
mai roagă apusul pe cer să rămâie

şi aripi de-ţi cresc cu sânge pătate
din rănile mele de cuie săpate
deschide-le seara şi du-mă cu tine

să-mi vindec durere ce zace în mine.
Apusul, apusul... rubin fără viaţă
pe ochi de smarald, pe buze, pe faţă.

Mister

Mi-au crescut rădăcini din picioare,
s-au înfipt tot mai mult în pământ
auzeam sus, din ceruri, un cânt,
aveam trupul plăpând ca de floare.

Am privit cu un ochi spre apus,
sub o pleoapă-mi vorbea răsăritul
ca un clopot ce zguduie schitul,
un ecou de pe buze s-a dus.

Mi-au crescut o mie de braţe
agăţate de-un cer curcubeu,
m-am privit eram eu... eram eu

după umbre fugeam să m-agaţe,
nu ştiam că-mi cer plată pe cer:
un tribut, un cuvânt... ce mister.

Iubire ucigașă

Din grote guri... se-nalță lighioane,
Păsări cu cioc de fier lovesc în rană, 
Suspinu-i cataplasmă de dojană, 
În ochi sclipind luciri de lampioane.

Sărutul, of, sărutul... sapă-n carne...
Se răzvrătește-n mine-un val de sânge,
În piept e rege junghiul ce mă strânge,
Un chip de înger și-a pus solzi și coarne.

Cuvântul, el, cuvântul roi de fluturi
Când mă rudica-n slăvi, când mă îngroapă,
Aceeași groapă adâncă-n mine sapă.

Ce-a fost iubirea?... ce vrea azi să fie!?
Un singur vers din sfânta poezie.
Căzut, ucis... azi mă declar învins.

tablou abstract

primesc culori din ochiul cristalin
cu pensule de gene-mi fac tabloul 
în zbor de pleoape s-a deschis hubloul 
pictez cu-n zâmbet cald și-un gest calin

din cioară am făcut un porumbel
ce bine-i stă cu penele de soi
seninul l-am pictat pe vânt și ploi
simțindu-mă cu sufletul rebel

mai vreau culori, un curcubeu pe ape
din bezna nopții mâine să fac zi
o, câte gânduri vin cu-n plug să sape

voi puneți ramei ramuri de măslin
eu repictez pe pomul vieții frunza
dau lupului... un univers cervin

Cu biciul valului

M-am săturat să strig de supărare,
M-am săturat s-alerg cu spini în talpă,
Am să mă leg de strigătul din harpă
Sau de lumina crucii din cărare

Şi-am să mă vindec de durerea noastră
Iertându-mă de fiecare vină...
Mă voi hrăni cu-ambrozie puţină,
Cu biciul valului din mare-albastră.

Te voi ierta şi-mi voi ierta destinul
Ce cu ardoare eu l-am invocat
Pe un tărâm de dragoste uitat

Şi chiar de-ar fi să facem alt păcat
Tânjind după un gram de mângâiere
Ne vom hrăni din cupa cu placere.

 Măicuţă

Nu știu de unde vine mirosul de mâncare, 
dar de privesc în urmă măicuță te zăresc 
Și-n ochii mei mușcate îndată înfloresc 
Slăbindu-mi legătura gândirilor precare.

Te-aud cum rupi surcele, cum arzi coceni în sobă 
și văd cartofi sub oala încinsă de pe plită, 

în palma mea-i cenușă și praful de pirită, 
Dar tot îmi este gândul la slană și la tobă.

Măicuță, de departe tot mai aproape-mi ești, 
în mine-s focuri vii de candele și stele, 
trimite-mi o mireasmă din florile cerești,

din curcubeu culoare. Din ochi mai curge mir, 
tu cere-o picătură să-mi ung din tâmpla rece, 
prin pletele-ți cărunte simt cel mai blând zefir.

Fagure de fiere 

Pustiit e astăzi cerul de lumina feței Tale, 
Volbura-și întinde trupul peste ochiul obosit, 
Se aude-n depărtare glas de înger răstignit, 
Muntele de sticlă pare, iarba fragedă și moale

A îngenuncheat la poale, râurile plâng domoale, 
Urma pașilor de sfânt își trag seva din pământ, 
Au murit în mine solii, s-au jertfit pentru cuvânt, 
Caii zguduiți de teamă-și rup potcoavele pe cale.

Ramurile aplecate ceartă lumea de păcate, 
Mai trimite-n lume-o Maică sau pe Fiul iertător, 
De atâta ură, Doamne, și petalele-s pătate,

Plouă cu cenușă, praf, plouă cu suspin și fiere, 
Cu durere, cu pelin... fii cu noi îndurător 
Peste limba cea uscată pune fagure de miere.

Miresme din trecut

Muşcatele miros a tine mamă,
Mai trece-un vânt de veşnice regrete,
Sub cerul rozaliu, zbor de egrete,
Un univers de stele se destramă.

Îmi sângerează glezna în capcană,
Trec peste mine în galop nebun,
Cai ce-au murit sub biciul de alun,
Lăsându-şi urma-nfiptă în barcană.

Din mlaştini şerpuiesc spre mine gânduri,
Alerg într-un picior prin labirint...
Lovindu-mă de ziduri. Drum cu prunduri.

Tornade au prins aripi, mă ridică,
Din sânul stâng mai izvorăşte lapte
Ce picură pe un lăstar... mi-e frică.

 Din mine plouă 

Miroase-a frunze putrede și-i toamnă,
Din mine plouă înspre cer, mocnit, 
S-a răsturnat pământu-n asfințit... 
Un vuiet la tăceri și plâns îndeamnă.

Prin balta rubinie se mai scaldă
O pasăre cu aripi mari, de vultur,
Sub strălucirea ochilor de flutur
Mi-e disperarea umedă, dar caldă.

Ascult cum pașii-n nouri se afundă,
Din iriși umbre zboară spre pământ,
De lacrime și gânduri să se-ascundă.

Prin labirint un vis frumos fecundă...
Ce reci sunt stropii rătăciți de vânt,
Din glasul ploii mai rămâne-o undă.

pomada din tipsie

mi-am pregătit pomada pe-o tipsie 
un strop de vin și-un bulgăre de lut 
rostind cu jind descântul absolut 
furat din buza șatrei la chindie

ce ar putea dorința să-mi învie
de-a fi semănător de idealuri
sau albatrosul spărgător de valuri
zburând spre cer cu multă măiestrie

veniți de-mi ungeți rănile din coastă
plantați lăstarul dorului de voi
la cumpăna fântânii cu năpastă

unde se scurge-o lacrimă albastră
sudoarea minții, mustul cel de soi
din piept se-nalţă pasărea măiastră

Copaci vitregiţi de pădure

Vorbesc despre iarnă copacii
Au crengile pline de ciori,
Mai ieri se-auzeu doar viori,
Din luncă şopteau vara macii.

Se duse şi toamna prin ploi
Şi foşnetul frunzei s-a dus,
Cocori au zburat spre apus,
În beciuri curg vinuri de soi.

Ogrăzile-s pline de lemne
Ce-au plâns spintecate-n secure,
În foc se vor stinge, sunt semne.

Copaci vitregiţi de pădure
Cu suflet cenuşă şi jar,
Doresc biciul iernii să-ndure.

 spinul din rană

a înflorit un rug de spini, e semn
că sângele încă musteşte-n rană
pe vreascuri via mai păstrează mană
se-adună carii-n crucile de lemn

pe clopot se aşează promoroaca
martiri captivi... altare jefuite
catapetesme rupte, prăfuite
măsoară pruncul cu-n cuţit băltoaca

Iisus cu-n taler plin cu lacrimi grele
ne spală roşul scurs până la coate
plecăm pe rând cu alte mâini, curate

ne aşezăm din nou la coadă, plini
pân la genunchi purtând în mâini coroana
El, resemnat, primeşte daruri, spini

 ultima zi

răcoarea umbrei sfredeleşte trupul

sub aripi mari de neguri rătăceşti

în urma ta păşeşte sprinten lupul

şi-n inimi de pădure te-adânceşti

din pliscul morţii bei avid otrava

ţi-e aşa de sete, tot mai vrei să bei

în tine se-nfierbântă iarăşi lava

cauţi lumina, vrei din cer s-o iei

vânat de neguri aspre de tăcere

te zgribuleşti la poale de stejar

simţi lutul ca o ultimă plăcere

când mintea ta-i strivită-ntr-un mojar

pe patul morţii, risipit în umbră

ultima zi ţi-e palidă şi sumbră

 Perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu

Tu, perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu
Pe țărmul deznădejdii noastre când ne țipau în tâmplă păsări,
Veneau în visul nostru noaptea trezind regrete şi ocări,
Îşi sfâşiau plângând din aripi mânați de blândul alizeu.

Ne aruncam în guri de valuri orbiți de forța neputinței,
Ne mesteca în dinți păcatul curgându-ne din carne vina,
Pe fundul mării-ntunecate ne căutam smeriți ruina
Purtând în mâini a ta lumină, străpunşi de foc şi necredință.

Spărgând icoanele-n biserici încununam cu lauri gropi,
Cu rânjetul mereu pe buze clădeam altare putrezite,
Am ars pe rug copii şi îngeri rugându-ne la sfinți şi popi.

Întruchipat în mii de gânduri, în cerşetor sau împărat,
Purtând la gâtul nostru perla, te-am umilit şi te-am trădat
Şi-am construit o nouă cruce...Tu iartă-ne, suflet curat!

Zori asfințite

Am mai fost aici de multe ori
în locul de lumină-ntunecată:
De ce mi-e teama-n suflet presărată?
De ce atârn de lanțuri şi de sfori?

Mă strâng pereții şi mi-e foarte frig
în iadul unde-i vifor şi e gheață,
mă urmăreşte-o umbră de paiață
chiar dacă tac în sufletul meu strig.

În brațe port buchete mari de flori
culoarea lor e gri pline de lacrimi,
s-au stins sorbind amarul din licori.

Şopteşte zidul, limba-i ascuţită
s-a-nfipt precum pumnalul în batal
sfidând în zori privirea-mi asfințită.

 Piatra din piatră

Bătrânul înţelept i-a dăruit o piatră
şi-a dat apoi suflarea şi a plecat spre cer,
l-a învelit nepotul cu-n colţ de lăvicer
şi-apoi s-a dus în lume stingând focul din vatră,

Sărac şi plin de gânduri a rătăcit prin lume
purtând în buzunar destinul unei pietre...
în vis îi vine-adesea un om, bătrânul Petre,
ţinând în mâini o piatră pe care-a scris un nume.

,,Ioane,,-i spuse moşul... ,,în piatră e-o comoară,
n-o arunca în mare ci-i înţelege rostul,
atunci când vine timpul necazul o să piară,,.

Cănd s-a trezit Ion, lovi cu piatra-n piatră
şi-n mijloc, ca un suflet, un diamant se-arată,
s-a-ntors în sat o vreme s-aprindă focu-n vatră.

 Osândire

Muşcă valul din nisipuri parcă-ar vrea să ne înghită,
spânzurate-ntr-o clepsidră ne stau trupurile goale,
vântul împrejur danzează, suflă nesătul în foale,
s-a aprins în vale focul, fierbe apa din marmită.

Degetele răsfirate rup pedelele de fum...
muntele-i legat de ape, albatroşi cu ochi de stele

Sonet I

Mătase albastră

Te-ai ridicat ca aburii din ceai,
s-a voalat mătasea ta prin umbre,
să nu mă joc cu dragostea-mi spuneai
privindu-te-n oglinda vieții sumbre,
ți-ai pus cămașa ce-am călcat-o seara
să mergem împreună la un ceai
și dus ai fost să-ți acordezi vioara
cu care-n prima noapte îmi cântai,
de cânți acum...eu nu știu pentru cine,
e-o ceașcă goală-n colțul mesei noastre,
răcește ceaiul, clipe sunt puține
s-au risipit prin zările albastre,
când sorbi din ceașca ta de ceai iubite,
eu te șoptesc cu sute de cuvinte.

 Sonet II

Mătase roșie

Ți-am desprins voalul de trupul iubit,
azurul s-a deschis ca o poartă spre vest
două aripi de foc zburau către zenit
pictându-ți urma fină pe-acest tablou celest,
te-am luat în brațe zee, divina mea fecioară
ce ți-ai zidit făptura pe câmpul plin de maci,
te-ating și-ți simt mătasea ce-n mine-ncet coboară,
pe fluvii de iubire eu sunt un biet cârmaci,
tu, ca un sanctuar aștepți să-ți depăn ruga,
mă simt păgân și tremur privindu-ți merii-n floare
înconjurat de lanțuri, dorind să-mi aflu fuga
de buzele-ți aprinse, în depărtata zare...
să-ntorc la tine voalul, apusului nu mă lasă:
O, dulcea mea femeie, mătase sângeroasă.

 Sonet III

Mătase neagră

Pe trupul ce tremură-n ploaie
O rochie neagră tronează
Și cerul și-a pus negre straie
Iar calul cel negru nechează,
Alaiul pornnește la groapă
Mătasea umbrelelor... neagră,
Mocirla e neagră sub talpă
Durerea-i în mine... pelagră,
Sub voalul cel negru...ruină,
Iar mama-n mătasea cea neagră
Din lumea cealaltă suspină
Privindu-și sfințita tanagră,
Pământul e negru- tăciune
Când soarele-n criptă apune.

Sonet IV
Mătase albă

Voalul miresei plutește pe trup,
Ce albă-i cărarea sub tălpile ei,
Lacrima curge ca ceara din stup,
Ninge petale de crin pe alei...
Mireasa dansează, e dansul virgin,
Divina mănușă spre mire-o aruncă
Iar el o ridică cu-n ultim suspin,
Devine statuie scluptată în stâncă,
Pălește și cerul, în zbor porumbei,
Argintul din stele coboară în păr,
Lumina din soare trimisă de zei
Pecetea iubirii pe floarea de măr.
Dansează mireasa, spre mire privește
Când voalul din nuri și pudori dezgolește.

Sonet V

Mătase verde

Primăvară pune-ți straiul pe câmpie și pe dealuri,
Vântul grâul să-l danseze, brazii să întinerească,
Să m-așez în iarba deasă ce se legănă în valuri,
Peste munții tăi de piatră muschiul moale să-nverzească,
Ca smaraldul fie iazul ochilor de verde crud
Oglindindu-se în lacrimi jadul irișilor nopții,
Mama Gee să renască ca un prunc aproape nud:
Doamne, ce frumoși sunt pomii ce-au crescut în fața porții!
Parcă-mi vine să mă duc cu zăpezile odată...
Să mă culc sub ghețuri iarna, fără haine, fără scut,
Să renasc în primăvară mai frumoasă, mai curată,
O fecioară zămislită din izvor și sfântul lut,
Ce trezită-n anotimpul care din splendori nu-și pierde
Trage peste ea cortina, voalul de mătase verde.

 SonetVI- De vorbă cu moartea

Erai când femeie-mbrăcată-n mătase
Când tânăr fecior ce purtai o cămașă,
Erai când bătrână cu hainele roase
Când prunc pus la sân în alba sa fașă.

Ce măști ți-ai mai pus să mă poți cuceri
Umblând ca năluca pe urmele mele?
Crezând că-ntr-o zi o să-nvăț a muri,
Tu, moarte nebună și pusă pe rele...

Tu, nu, n-ai știut c-am în mine puterea
Iubirii divine ce-n juru-mi roiește,
C-acesta e leacul ce-nvinge durerea

Mi-am scris suferința pe pânză, lințoliu,
Te-aud cum vuiești furioasă-n morminte
Să vii când te chem îmbrăcată în doliu.

Sonet VII

Mătase colorată
Ana Podaru

Frunzele par niște bănuți de aur zornăite în poala unor țigănci îmbrăcate-n rochii de mătasuri colorate,
Fluturii și-au întins aripile pictate în culorile toamnei și zboară plutind printre ele,
Nu mai știi în care călimară și-a muiat Dumnezeu pensula, în care culori sidefate?!
Curcubeul e nou, necunoscut de noi, poartă magia luminilor furată din stele,
Apele par niște pânze țesute de îngeri cu fire brodate din penele lor...
Iar munții?...munții poartă cămașa pătată de culoarea apusului strâbătut de săgeți de foc,
Izvoarele strâng în căușul oglindirii ochiului lunii, pentru ultima scaldă, martiriul petalelor,
Iar timpul?... în care culori și-a muiat pensula?... secundele-aleargă zig-zag ca-ntr-un joc,
Un joc între viață și moarte... din care în coarne de cerb se ridică ca un trofeu ce-a mai rămas
Dăruit supraviețuitorului frigului învelit peste trupu-i plăpând de brumă...
Brazii par nemuritori în fața copacilor dezbrăcați care par în acest anotimp îngeri fără aripi,
Tabloul ceresc e în mâinile Lui și nimeni n-o stii de ce un artist a muiat-o în humă,
O nuntă în care mireasa a-mbrăcat voalul de mătase colorată, cu ce-a păcătuit? oare vom stii?
Ea știe, dansează alături de frunze, fluturi și îngeri și bea din potirul umplut pe pământ în prima zi.

 Sonet VIII-Se-adună norii

S-a scuturat pădurea de frunze peste lac,
Un vânt cârmaci le duce-ncet pe apă,
Mormântu-n care alte frunze zac...
S-a-ntredeschis și hămesit se-adapă.

Se trec și anii cum se trece frunza,
Obrazul fin de-atâtea riduri crapă,
Privește cum de rugăciune buza
S-a-ntredeschis și cerurile-adapă.

S-a pus și bruma, iar miroase-a iarnă,
Zăpezile vor troieni morminte...
Lăsând în plete din argint să cearnă.

S-au dus departe fluturii, cocorii,
E rece-n suflet, rece-i și afară...
S-au adunat pe cer și-n suflet norii.

 Sonet IX

Ana Podaru

M-am rătăcit într-un poem,
În jurul meu răsar pleiade,
Un vers descântă un blestem,
Mă plimb la braț cu Eliade.

De ce cuvintele n-au sens?
Brusc gândurile mă sugrumă,
Idei ce n-ajung la consens
Pe foi îmbălsămate-n brumă.

De ce nu vii iubire pură?
M-ai sechestrat în poezie,
Mă simt în vers o moartă vie,

Cuvintele sunt de prisos
De nu deschizi mormântul carte,
Coperta care ne desparte.

Sonet X
Mătase argintie

Pe lacul rece, înghețat,
Coboară stele argintii,
De mine-un dor s-a agățat,
De timpul când eram copii,

Zăpezile mă încălzeau...
Mă-mpodobeau cu fulgi de-argint,
Iar brazii parcă m-așteptau
Sub ei să cânt și să m-alint

Și-acum când stau la umbra lor
își scutură pe mine neaua,
Iar eu mă simt tot mai bătrân,

Bătrân, bolnav, cu păr zăpadă,
Cu luciul gheții-n ochii plânși
În suflet depărtarea, strâng.

Sonet
Ana PODARU

M-am aplecat peste cuvântul scris
Să-i dau acestei inimi împlinire,
Eu n-am știut c-am fost și sunt proscris,
Ce lipsă mi-e de-un biet cuvânt: iubire.

În ce dicționar a fost descris?
În cartea vieții-i sentimentul sacru,
M-am aplecat peste cuvântul scris,
De ce mi-e frig?... de ce mi-e gustul acru?

Voi căuta mereu același vis
În care-ngenunchez și cer clemență
Iluziei iubirii-n existență.

Cuvântu-n minte-i gândul obsesiv,
Mai dați-mi un reper de rătăcire,
Iubirea-i univers de fericire.

 Sonet XI

Ana PODARU

Chiar dacă ne punem o mie de măști
și alte o mie de haine de aur,
chiar dacă ne-ascundem sub umbre cerești
sub pletele ninse cu laur,
toți anii vor scrie poveștile lor,
povești cu aduceri-aminte
un gram de iubire, un gram de fior
si-acele dorite cuvinte...
orbi, șchiopi, surzi sau muți,
leproși, canceroși, ologi, paralitici,
bătrâni înțelepți sau actori decăzuți,
înalți, grași sau slabi, anorexici, pitici,
zbura-vom spre ceruri când aripi ne cresc
prin vorbele: Tu știi că te iubesc!