Parfumul celor șapte roze 

(poveste pentru copii-proză scurtă)
Ana PODARU

Trăia odată un rege ce nu-și mai putea număra avuțiile de bogat ce era. Ținuturile împărăției lui se întindeau de la miazăzi până la miază noapte, iar visteriile erau ticsite cu băgâții nenumărate. Cucerise prin războaiele duse teritorii întinse, luptele duse nu erau cotropitoare, regele lupta pentru bunăstarea popoarelor. Doar țările ce aveau conducător ce-și asuprea norodul erau atacate de el. După război le dăruia supușilor pământuri și bunăstare, de aceea era foarte iubit de oameni. Regele se numea Preabunul și era însurat cu Steaua nopții, prințesa nisipurilor cu care se căsătorise în timpul războaielor duse în deșert. Fata împăratului deșerturilor ce o dăruise pentru a fi iertat că-și asuprea poporul, astfel fiind absolvit de orice vină, salvăndu-și ținuturile deșerturilor. Steaua nopții a dat naștere unui singur prunc, o fată cu pielea albă, cosițe aurii și talie de viespe. Ochii-i erau verzi ca smaraldul, genele-i erau lungi și buzele rubinii. Prințesa rozelor, așa o numise regele, împărăteasa născând-o prematur în grădina rozelor. Crescută cu mare grijă, primind cele mai alese învățâminte de la cei mai mari învățați, prințesa era delicată și cu maniere alese. Era răvnită de toți muritorii, asta până când într-o seară primise un cadou de ziua ei de la o verișoară. Un parfum de roze pe care îndată ce l-a mirosit s-a transformat în stană de piatră chiar în grădina unde se născuse. Verișoara o ura pentru frumusețea ei și-i dorea moartea și căutase prin cei mai aprigi vrăjitori parfumul ce o putea pietrifica. Împăratul află de răutatea nepoatei lui și o închide în cea mai adâncă pivniță a palatului, nedorind să o omoare din cauza surorii lui pe care o iubea nespus. A căutat Preabunul mulți vraci să-i trezească fata la viață, a căutat vrăjitori și s-a rugat zi și noapte ca prințesa să-și revină în simțiri, dar nici un leac nu a trezit-o la viață. Treceau anii și împăratul își pierdea orice speranță, privea cum regina se usca de dorul ei stând zile întregi în grădină unde se făcuse un lac din lacrimile ei, iar noaptea când dormea regele, mergea la fetița ei pietrificată să o mângâie și să-i vorbească. Într-o zi la palat a venit un grădinar ce dorea să muncească la palat. Un tânăr fecior ce iubea rozele.
Bătrânul grădinar murise așa că împăratul îl acceptă la palat spunăndu-i:
- Printre rozele plantate de soția mea există o roză specială de care trebuie să ai grijă. În fiecare dimineață trebuie să-i cânți și să-i dansezi, dacă nu poți face asta, ești liber să pleci. Tânărul auzind așa o sarcină ușoară acceptă slujba, dar îndată ce ajunse în grădina rozelor o mireasmă stranie-i adulmecă nările. Privind în dreptul de unde venea mireasma în fața ochilor lui apare Prințesa rozelor transformată în stană de piatră. Inima începe să-i bată cu putere privind la ochii de culoarea smaraldului, nu-și mai putea lua ochii de la ea. Diminețile-i cânta și-i dansa, dar prințesa nu-și revenea în simțiri. Ziua curăța trandafirii din jurul ei trăgând cu ochii la frumusețea ei.Tânărul plantase roze de toate culorile și-și făcuse un culcuș la picioarele ei unde Steaua nopții venea în fiecare noapte să-și mângâie fiica. Regina-și dăduse seama că tânărul se îndrăgostise de ea și-l dojenea blând că doarme la picioarele ei. Într-o noapte luna lumina puternic Prințesa rozelor dându-i o strălucire aparte, aurora boreală-și revărsa culorile magice pe trupu-i de piatră făcând-o și mai frumoasă. Tânărul închide ochii și în vis îi apare un înger care-i spune:
-Ca să trezești prințesa la viață trebuie să dezlegi blestemul verișoarei, pentru asta trebuie să prepari un parfum din șapte roze, acele roze trebuie să le culegi de pe șapte coline îndepărtate, una în fiecare zi din săptămână. Fiecare roză trebuie culeasă la miezul nopții din mijlocul celor șapte coline blestemate. Rozele înfloresc numai noaptea din cauza blestemelor verișoarei, ea a creeat acel parfum blestemat ce a pietrificat-o pe Prințesa rozelor, tu poți dezlega blestemul și să ajungi rege. Atenție, parfumul trebuie preparat cu lacrimile mamei ei, șapte zile rozele trebuie culese la miezul nopții, tot șapte zile trebuie să lași petalele rozelor în lacrimile mamei ei, apoi la cântatul cocoșilor trebuie să stropești stana de piatră și prințesa va învia. Apoi îngerul se făcu nevăzut.
Tânărul s-a frecat la ochi și nu a mai putut să doarmă până ce mama ei nu a venit să-și mângâie fata. I-a povestit reginei visul și i-a promis că-i va trezi fata la viață chiar cu prețul vieții lui. Regina a dus vestea regelui și acesta l-a lăsat pe tânăr să plece în călătoria sa dăruindu-i șapte păini și un cal. Tânărul fiind binecuvântat de regină urcă pe roibul său și plecă în lume, nu știa unde trebuie să ajungă, îngerul plecase fără să-i spună unde este prima colină cu roza nopții. Tot mergând el pe drumuri fără sfârșit, la un moment dat un parfum de roze-i deschide calea, un miros ce-l atrăgea spre o colină dinspre miazănoapte. Cu cât se întețea mireasma cu atât feciorul gonea calul și mai tare să ajungă mai repede, cu cât se apropia mai mult de colină cu atăt se întuneca mai tare și în calea lui apăreau tot felul de duhuri necurate încercănd să-l dea jos de pe cal, copacii aveau chip de femei despletite cu părul din crengi ce-și legănau trupurile în vânt zgomotos, cerul era ca o rană deschisă ce avea culoarea sângelui. Drumul se sfărșea la fiecare pas al calului apărând în calea lui prăpăstii adânci din care șerpi cu capete de foc încercau să-l înghită. Tânărul închide ochii și mână calul și mai tare strigând:
-Diii căluț la roza albă care șade pe colină, fata n-are nici o vină, hai s-o facem să-nflorească!... și nici nu termină bine fraza și se trezi într-o poiană în mijlocul căreia era luminată de lună o roză ce abia îmbobocise. Cu cât se apropia mai tare, cu atât roza părea că se îndepărtează. Abia la miezul nopții zilei de luni ajunse la roza care a înflorit în fața lui. Flăcăul rupe repede roza și încalecă pe cal, mii de stihii alearga în urma lui blestemăndu-l, dar el mănând calul strânge roza la piept pana ajunge la palat unde o dăruieste mamei printesei de piatra. Aceasta pune roza la picioarele ei într-o ulcică de lut umpluta cu lacrimi. Fiind ostenit s-a așezat la picioarele ei și a mâncat prima pâine uitându-se vrăjit la frumusețea statuii de piatră. A adormit și s-a trezit la cântatul cocoșilor strigându-și calul ce păștea aproape de grădina cu flori:

- Roibule cu coamă deasă, vino și mă ia de-acasă, pe colină tu mă lasă să salvez fata frumoasă!...și calul a venit nechezând lăsându-l pe flăcău să-i urce în spinare. A tot gonit calul prin păduri, prin văi, până ce flăcăul a simți iar mirosul de roze, atunci a dat iar pinteni calului și s-a îndreptat spre altă colină dinspre miazănoapte. Tot mergând și fluierând calul a simțit miros de fiare și a început să fie neliniștit, flăcăul ținea frâiele cu ambele mâini încercând să-l liniștească. Dintr-o dată s-a auzit un urlet de lup, apoi încă unul și încă unul, calul s-a speriat și la aruncat din șa ridicându-se în două picioare. Feciorul a căzut și lupi cu colți ascuțiți și ochi de foc l-au înconjurat zburlindu-și părul la el. Flăcăul nu s-a speriat ci a început să arunce cu pietre în ei, lupii nu se îndepărtau, ba chiar se apropiau și mai mult de el mârâind, arătându-și colții tot mai fioroși. Băiatul a luat ciomagul ce-l purta la el și a început să-l învârte-n jur pentru a nu lăsa lupii să se apropie de el. Se întunecase și calul se pierduse în pădure iar el din mijlocul lupilor striga:

-Hooo, hooo!...lupi flămânzi cu blană deasă!... și iar învârtea ciomagul în jurul lui până a apărut luna pe cer tot mai tare luminănd asupra lor. Lupii s-au înspăimântat de lumina puternică a lunii și au fugit în pădure. Flăcăul a răsuflat ușurat și și-a căutat calul care se oprise la marginea prăpastiei, s-a apropiat de el și calul a început să bată din picior bucuros. S-a urcat în șa și a pornit spre locul de unde venea miosul de roze, cu cât se apropia mai tare cu atât i se părea că se îndepărtează mai tare, la un moment dat în fața lui apare o roză de culoare galbenă. Lumina lunii-i mângâia petalele dându-i strălucire, abia înflorise. Băiatul a înșfăcat floarea tocmai când dădea să se ofilească și în mâna lui a rămas vie, proaspătă, a urcat repede pe cal și a plecat spre casă, stihiile au apărut iar urlând și blestemând în urma lui. A alergat ca un nebun strângând floarea galbenă la piept, mama fetei îl aștepta în grădină. A luat floarea din mâna flăcăului și a pus-o în ulcica de lut de la poalele statuii unde stătea roza albă apoi la îmbrățișat și a plecat lăsându-l pe băiat să se odihnească la poalele statuii. După ce a terminat a doua păine flăcăul a adormit tot visând la Prințesa Rozelor. Diminețile următoare a urmat același ritual galopând spre miazănoapte după celelalte roze, mii de lighioane înspăimântătoare-i apăreau în cale încercând să-l întoarcă din drum, toate astea până vineri când după miezul nopții cinci roze stăteau în ulcica de lut, una mai frumoasă ca alta. mai avea două pâini, semn că mai trebuia să aducă două roze la palat. Grădina părea din ce în ce mai frumoasă de când cele cinci roze apăruseră la picioarele fetei împietrite. Flăcăul a urcat pe cal și în ziua a șasea când i-a venit în minte să ia cu el multă frânghie pe care a legat-o de șa, apoi calul a luat-o la galop tot înspre miazănoapte. Cerul părea tot mai roșu cu cât părea că se apropie de colina de unde vântul aducea mireasma de roze. Dintr-o dată o ceață deasă s-a lăsat peste el și calul lui, o ceață de nu vedeai mai departe de un pas, flăcăul nu-și vedea nici mâinile când le apropia de ochi. Nu mai putea merge-n galop așa că a strunit calul la pas, dintr-o dată calul părea că pășește-n gol, parcă plutea, călcase-ntr-o mlaștină cu picioarele din față și se afunda tot mai tare încercând să se opintească în picioarele din spate nechezând speriat. Flăcăul a sărit din spatele calului apucând funia cu putere, calul a alunecat în mlaștină, abia că i se mai vedea capul. Flăcăul a legat funia de cel mai apropiat copac și a făcut un laț pe care l-a aruncat în jurul gâtului calului, calul se zvârcolea în mlaștină încercând să iasă, băiatul trăgea cu putere de funia înfășurată de tulpina copacului, calul a prins putere și și-a scos cele două picioare pe malul mlaștinei, apoi și-a împins cu forță trupul ostenit afară, flăcăul trăgea, calul se opintea-n picioare împingând cu putere. Mlaștina dintr-o dată a dispărut odată cu ceața, calul era curat, alb ca laptele, sub copite se simțea iarba umedă și fragedă, doar funia legată de gâtul lui și de trunchiul copacului erau aievea. Flăcăul s-a frecat la ochi crezând că visează, dar nu, totul era aievea așa că a strâns funia și a pornit iar la drum, de această dată pe colina ce i-a apărut în cale era o cruce ce părea că arde cu flăcări mari ce duceau sus la cer, s-a apropiat atras de mirosul rozei de culoarea roz ce stătea la poalele crucii aprinse, a vrut să rupă repede bobocul de floare, dar același înger ce-i apăruse în vis s-a înfățișat în fața lui spunându-i:

-Poți să rupi această floare numai după ce promiți în fața crucii că o să fii un rege bun ce nu-și va umilii supușii!... apoi a dispărut iar...Flăcăul și-a promis în fața crucii ce ardea că o să fie cel mai bun rege și dintr-o dată crucea a dispărut și trandafirul a înflorit și mai tare. A rupt repede roza de culoare roz, a încălecat pe cal și a luat-o la goană urmărit de fiarele pădurii și de stihiile nopții ce urlau și blestemau în urma lui.

Ajuns la palat, a coborât de pe cal și i-a dăruit reginei trandafirul roz ce odată ajuns în ulciorul plin cu lacrimi a căpătat o culoare strălucitoare. Dintr-o dată statuia a început să se miște mai sus de mijloc, mâinile fetei s-au dezmorțit și a început să clipească, ochii ei de culoarea smaraldului străluceau la lumina lunii, pletele au început să joace la comanda vântului, un zâmbet trist s-a lăsat peste fața încremenită la vederea acelei minunății, o lacrimă a căzut din ochii fetei peste obrazul băiatului îndrăgăstit, era o lacrimă de tristețe că nu-și putea mișca picioarele, fata se îndrăgostise de el când era pietrificată tot ascultându-i glasul în fiecare dimineață când îi cânta. Flăcăul a îngenuncheat la picioarele ei împietrite și le-a sărutat. Prințesa rozelor s-a aplecat și l-a îmbrățișat, apoi s-a ridicat și a rămas așa până ce și-a luat rămas bun de la tânărul grădinar la cântatu cocoșilor când acesta a încălecat pe cal și a plecat în goană către ultima colină, de această dată mirosul venea dinspre miazăzi. Mai avea o pâine-n traistă, a rupt-o și a împărțit-o păsărilor ce zburau deasupra lui. Mirosul se apropia tot mai mult în timp ce drumu-i părea tot mai lung, era ghidat de vântul ce-i aducea mireasma rozelor. A privit către cer și dintr-o dată un fulger a lovit stejarul ce stătea la marginea drumului prăvălindu-l în fața lui. Calul s-a ridicat în două picioare și a sărit peste obstacolul apărut în cale:

-E semn rău, hai să mergem mai încet, să nu apară iar vreo prăpastie sau vreo mlaștină... șoptește flăcăul aplecându-se către urechea calului, dorind să nu-l audă stuhiile ce-l însoțeau, dar nici nu termină bine fraza că se și prăvale într-o prăpastie adâncă cu tot cu cal lovindu-se cu capul de tot felul de stânci și de rădăcini ce păreau niște brațe ce încercau să-l înșface. Tânărul încercă să se prindă de una dintre rădăcini și rămase suspendat în aer în timp ce calul se pierdea alunecând tot mai adânc în prăpastie, stihiile se învărteau în jurul lui răzând zgomotos, rădăcinile din jur se transformau în șerpi cu limbi ascuțite ce se legănau înspăimântător ducându-și capetele spre el. Se ținea cu ambele mâini de acea rădăcină ce părea singura lui șansă de a nu aluneca în prăpastie. Ochii-i jucau în lacrimi simțind o mare dezamăgire că visul lui de a o salva pe Prințesa Rozelor dăduse greș sfârșindu-se cu moartea lui în gurile hămesite ale fiarelor. Dintr-o dată un stol mare de păsări au început să planeze deasupra prăpastiei, l-au înșfăcat cu ciocurile de haine și l-au scos din prăpastie, erau păsările hrănite cu ultima păine ce l-au așezat aproape de ultima colină. Se întunecase, pâine nu mai avea, izvorul din apropiere secase, calul murise. Stătea și plângea așezat pe o buturugă, dintr-o dată mirosul de roze-i străpunge nările și flăcăul se ridică ca vrăjit și pornește spre locul ce-l atrăgea ca un magnet. La marginea pădurii era o colină de unde se vedea gura unei peșteri de unde ieșea o lumină mare roșie. S-a apropiat cu pași mărunți și a privit cu teamă în peșteră, În peșteră era îngerul ce ținea în mână o roză roșie, lângă el era o mamă ce-și legăna pruncul:

-Această roză o să dezlege blestemul vrajitorilor, s-o pui în ulcica cu lacrimi și după șapte zile să stropești și grădina cu roze, acum pleacă repede că regele este bolnav și nu poate să moară până nu-și vede fiica scăpată de blestem, apoi îngerul îi ăntinde ultima roză și se face nevăzut alături de mama ce-și ținea pruncul în brațe, floarea roșie simboliza nașterea unei noi speranțe pentru salvarea omenirii de rău. Flăcăul a alergat înapoi spre palat dus de calul ce-l așteptase în fața peșterii de parcă nici nu se întâmplase nenorocirea din prăpastie. Ajuns la palat a găsit-o pe Steaua Nisipurilor plângând. Regele era pe moarte. A aluat roza roșie și a pus-o repede în ulcica cu lacrimi. Rozele dintr-o dadă au înflorit și mai tare scuturându-și petalele la picioarele prințesei, flăcăul a cules petalele și le-a așezat în ulcica cu lacrimile mamei, apoi si-a îmbrățișat prințesa captivă în piatră cu picioarele și a plecat la patul regelui să-i vegheze ultimele zile din viață. Regele nu mai vorbea, era slăbit și nu putea să închidă ochii după o săptămână când de Sfânta Duminică toată suflarea se adunase la palat să se roage pentru regele muribund. Regina i-a dăruit flăcăului haine împărătești și acesta după ce și le-a îmbrăcat a plecat cu ea spre grădină, au luat ulcica din care se împrăștia mirosul de roze în tot palatul și au stropit picioarele prințesei cu parfumul celor șapte roze. Dintr-o dată Prințesa Rozelor s-a desprins, iar trupul ei a revenit la viață, s-a privit fericită și l-a îmbrățișat pe flăcău, apoi a luat ulciorul din mâna lui și a stropit toate florile din grădină. Mireasma lor a împânzit tot regatul, grădina strălucea sub razele soarelui ca un rubin neprețuit. Prințesa, grădinarul și regina s-au dus la patul regelui care cu ultima putere și-a ridicat capul către fiica sa și apoi privindu-l pe grădinar a strigat cu ultima forță din glas:

- Dragi supuși, el este noul vostru rege!... arătând cu mâna dreaptă către grădinar, apoi și-a dat ultima suflare. Regina i-a pus numele Regele Grădinar și l-a încoronat alături de Prințesa Rozelor care a născut un prinț pe care l-a numit Preabunul II, trăind în pace și bunăstare alături de supușii lor. Verișoara din pivniță a băut parfumul blestemat și s-a transformat în stană de piatră de supărare. Și-am încălecat pe calul cel alb și am plecat să caut alte povești.