Punctul final

Ana PODARU 

I. Se spune că oamenii-și presimt nenorocirile cu mult timp înainte să se întâmple. În urmă cu patru ani un îndemn interior mi-a deschis pofta de a scrie poezie. Nu eram absolventa niciunei facultăți de litere, eram doar un om ce și-a eliberat sufletul ce striga captiv într-un trup, așezând în versuri glasul sufletului. Am deschis porțile larg și izvorul s-a pornit năvălind ca sângele dintr-o rană deschisă, ca o descătușare. Am scris poezie după poezie, la început ca un copil stângaci, mai apoi culegănd informații, poezia ajungând la maturitate, nu la maturitatea dorită pentru că orice om care scrie poezie dorește să-și perfecționeze stilul odată cu creșterea spirituală și odată cu dobândirea înțelepciunii necesare expunerii sufletului, al tău și a tot ce ce inspiră. Am ales teme din tot ce m-a înconjurat: flori, furtuni, oameni suferinzi, ploi, zile însorite, durere, suferință, moarte, iubire, elemente ale naturii, încercănd fără prea mult efort de a ajunge la inima cititorului, spun fără prea mult efort pentru că sunt o fire căreia nu-i place să chițibușărească după rime forțate și alte elemente poetice, scriu așa cum curge din izvorul răsărit în suflet, mă întorc să corectez greșelile gramaticale din respect pentru cititor și limba română, rușinată că am dat drumul unei poezii imperfecte. S-a întrebat omul de rând și omul de cultură de ce predomină tema tristeții în poeziile mele. Nu am știut să răspund atunci, știam doar că este sentimentul pe care-l pot descrie cel mai bine. Într-o bună zi am aflat că toate acestea erau semne prevestitoare, strigătul interior al sufletului captiv într-un trup bolnav...,, Alerg pe  cioburi

Alerg pe cioburi de sticlă pisată
 Și simt cum îmi intră în piele,
 Potrivnică soartă ce mi-a fost lăsată
 Doar sufletul simte durere.
 Mă mistuie focul , mă arde cumplit
 Și-n urmă rămâne doar scrumul,
 Un înger pe lume de ce n-a venit
 Să-mi strângă-n sticlute veninul?
 Mă gâtuie gândul în nopți nedormite
 Clișee de vise deșarte...
 Trec clipe morbide fantasme în noapte
 Și nimeni nu-mi gustă pelinul.
 Cotrobăi golită de lacrimi amare
 Și-mi scapă prin palmă cenușa,
 M-ascund de lumină dorind nepăsare  
 Dar inima-i strânsă cu ușa.''

 Am știut mereu că sunt un om sensibil dat fiind că reușisem să culeg o bacterie în urmă cu 15 ani care s-a dovedit a fi mai puternică decât mine distrugând un organ vital- stomacul. Ani de zile m-am străduit sa-l protejez urmărindu-i evoluția an după an prin medode medicale imagistice și histopatologice. Totul a mers bine până într-o bună zi cănd ajunsă pe pământurile britanice lucrurile au deraiat de pe făgașul firesc al vieții. Fiind asistentă medicală într-un spital britanic am observat primele semne de boală, dar nu am ajuns să pot demonstra medicilor că ceva nu este în regulă cu trupul meu nici măcar când am ajuns eu pacient la ușa spitalului de urgență unde am fost diagnosticată cu constipație crinică și infecție urinară după ce am fost ținută în sala de așteptare 5 ore pentru investigații. Analizele de sânge arătau doar o inflamație, doctorul ignorând acest aspect, radiografia abdominală nu le-a indicat decât prezența gazelor și ale materiilor fecale.După ce am mai așteptat în jur de o oră medicamentul pentru infecția urinară numit Nitrofurantoin, m-am întors acasă dezamăgită de rezultatul tratamentului obținut urmându-mi rutina zilnică. Din păcate respirația mea devenise greoaie și în trei zile reușisem să dorm doar în șezut pe un fotoliu din sufragerie. Dimineața am plecat la serviciu, am dat medicația bolnavilor și am cerut să mă întorc acasă fiind conștientă de faptul că nu puteam lucra doisprezece ore în starea în care mă aflam. Am plecat după ce managera secției în care lucrez mi-a dat voie, fiind îngrijorată de starea mea de sănătate.Mm-am oprit la departamentul urgențe din cadrul spitalului în care lucrez. Acolo după evaluarea funcțiilor vitale de către cadrele medicale, medicul de gardă m-a examinat și mi-a spus că este necesar un Computer Tomograf anticipând viito\rele diagnostice. Am așteptat ambulanța și am fost preluată de echipa de paramedici care m-au dus de urgență la un spital regional din Redhil pentru o evaluare mai amănunțită. Pe timpul călătoriei respirația devenea tot mai apăsătoare chiar dacă eram cu masca de oxigen pe față, paramedicii au aprins lumina albastră pentru a putea să se strecoare mai repede printre mașini, eram monitorizată la fiecare cinci minute. Știam că ceva nu este în regulă. Auzeam girofarele ambulanței cum îndepărtează mașinile din trafic, nu înțelegeam de ce atâta grabă. Mă simțeam ca într-un carusel ce nu mai avea oprire. Am ajuns repede la departamentul A&E, urgențe-reanimare, unde am fost întâmpinată de o colegă româncă, șefa secției, o chema Daniela, încă de la vederea ecusonului cu numele ei am zâmbit fiind bucuroasă să-mi pun viața în mâinile unei românce. După două radiografii și o serie de investigații biologice îngrijorarea a început să apară pe fețele echipei medicale. Pleurezie, lichid de ascită, să fie pe înțelesul fiecărui muritor, adică apă în plămâni și în burtă. Am fost transferată cu pat cu tot în camera alăturată la computerul tomograf, investigație efectuată cu profesionalism, doctorul însoțindu-mă, luând parte la întregul procedeu imagistic. La întoarcere doctorul privea monitoarele, pendula de la un pat la altul, luând în primire noile cazuri, dar neuitând să se întoarcă la stația medicală centrală pentru a căuta pe computer rezultatul meu ce întârzia să apară, priveam de după perdea agitația din jur remarcând atenția deosebită asupra cazului meu. La fiecare 15 minute doctorul se întorcea la computer. La un moment dat a deschis o imagine pe monitor și după ce a privit atent rezultatul s-a ridicat și s-a apropiat de patul meu trăgând perdeaua după el pentru a-mi asigura intimitatea. M-a privit în ochi așezându-și mâinile pe marginea laterală a patului și mi-a spus:

- După cum am bănuit, rezultatele investigațiilor sunt rele. Aveți o masă tumorală abdominală de 16 centimetri. Îmi pare rău să vă dau o veste așa de proastă, dar cred că aveți cancer. O să anunț o altă echipă medicală care o să vă preia cazul. Aveți plămânul drept invadat de apă datorită inflamației pleurei, aveți și lichid de ascită, dar nu este îngrijorătoar. Voi anunța și doctorul pneumolog care probabil va aspira lichidul pleural. Rolul meu se încheie aici nu înainte de a mă asigira că sunteți preluată de o echipă bună de medici... apoi mi-a zâmbit trist și a plecat lăsându-mă pentru o clipă singură. Eram șocată de diagnostic, dar nu realizam gravitatea stării mele. O altă echipă de medici urma să coboare să invetigheze cazul meu. Eram îngrijorată, dar senină, puternică, așteptam să vină fetița mea și iubitul meu să mă țină de mână. Daniela-mi ceruse un număr de telefon și după aflarea diagnosticului a sunat-o pe fetița mea ce era la 60 mile depărtare. Au venit și le-am zâmbit din spatele măștii de oxigen fâcând fel de fel de glume. La fiecare 30 de minute o asistentă venea să-mi monitorizeze funcțiile vitale, funcții ce le observam și eu pe monitorul din dreapta patului în care mă aflam scriind poezii pe ecranul telefonului: Drumul crucilor de plumb

Pe drumul crucilor de plumb mai fac popas,
Mai fac popas pe la răscruci, la cumpăna de la fântâni un pas,
Un singur pas timid, și însetat caut esența dată de un mag,
Esența ce-o să-mi curgă pe gâtlej cu-atâta drag.

Pe buzele-mi crăpate sfântul Mir, băut dintr-un potir,
Dintr-un potir întins de Dumnezeu din cer zefir,
Sunt la pământ și plâng ca un copil, vreau doar un gir,
Un gir să pot să-mi duc până la capăt crucea la Martir.

Sub talpă-mi fuge drumul ca un tren, din cruce gloanțe curg,
Din cruce gloanțe vin, un plumb scluptat în sângele amurg,
Aș vrea să pot să plâng, dar nu mai plâng,
În brațe plumbul crucii-l beau topit, în brațe-o strâng.

Cămasa zdrentuită ce mă strânge e udă, imbibată de sudori,
Mă rușinez că rănile-mi păgane n-ajung până la nori,
N-ajung până la nori chiar dacă trupu-mi geme,
E poate prea târziu acum sau poate prea devreme... Eram îmbrăcată într-un halat de spital uriaș în timp ce uniforma mea albastră zăcea abandonată pe un scaun. Fetița mea mă întreba de ce am linia venoasă în mână, de ce am perfuzie, de ce nu pot respira fără masca de oxigen?...o serie de întrebări puse cu zâmbetul pe buze pentru a încerca să-mi alunge tensiunea, teama, teamă pe care ea o ascundea cu stoicism încercând să mă facă să nu simt suferința acestui eveniment nefericit. Le-am spus care este motivul pentru care am ajuns într-un spital de urgență și pentru o clipă au amuțit, apoi încercând să se consoleze cu ideea că voi scăpa cu viață.După 11 ore de investigații am fost transferată pe secția Gyneo pentru stabilizare. Larysa și Dan mă urmau, eu, așezată pe un pat rulant, eram împinsă de către personalul medical pe un coridor lung ce se îndrepta spre lift. Pașii lor îmi adânceau teama.După instalarea mea în patul de tortură, i-am rugat să se întoarcă în Burgess Hill, orașul în care locuiam de când venisem în Anglia, era la câteva zeci de mile depărtare, mașina mea era abandonată în parcarea spitalului unde lucram așa că lor nu le-a mai rămas decăt să caute alte mijloace de transport pentru a se întoarce acasă. N-am avut nevoie prea multă medicație, dar oxigenul trebuia să-l păstrez, saturația de oxigen cobora până la 40 la sută. Am reușit să mă stabilizez în scurt timp, prima zi 4 litri de oxigen, a doua trei, a treia zi deja un litru, iar noaptea deloc, respiram aproape normal. Priveam în jurul meu și nu reușșeam să-mi accept condiția de bolnav, eram dincolo de baricada în care mă aflam zi de zi în spital. În dreapta mea era o tânără cu alopecie ce se plimba prin fața patului meu țănănd pe umăr o sacoșă improvizată din care se zărea un tub, știam că sacoșa ascundea punga colectoare a tubului de dren ce se așează în corpul uman după operație. Lipsa părului îmi indica faptul că avea cancer, că înaintea operației făcuse chimioterapie. În ochi ei mari se citea curajul, lupta cu boala pentru familia ei ce venea să o viziteze. O fetiță și soțul ei cu care petrecea câteva ore după perdeaua trasă, undeva, după prânz. În stânga mea era o altă tânără engelzoaică, părea cam agitată, o auzeam cum vorbește neîncetat la telefon, uneori cum se ceartă cu iubitul ei. Noaptea s-a lăsat invadând ferestrele uriașe ale salonului cu șase paturi, mii de stihii păreau că trec prin geam și ne încnjoară. Am încercat să închid ochii, nu puteam să dorm, undeva mai spre ușă o altă tânără se zvârcolea în dureri, din când în când venea o asistentă să o repoziționeze în pat. Auzisem din discuțiile personalului medical că fusese și ea operată de cezariană, că născuse un băiețel de care era mândră, doar că ea avusese probleme la naștere și era ținută sub observație medicală strictă până la stabilizare.La un moment dat s-a făcut liniște, am încercat să mă bucur de acea liniște, dar dintr-o dată din stânga mea s-a auzit un icnet și mai apoi un zgâlțâit. Mi-am ciulit urechile să aud mai bine și zgomotul s-a întețit. Așteptam să vină cineva să vadă ce se întâmplă, stația medicală centrală era chiar în dreptul ușii, dar nu era nimeni acolo. Mi-am îndepărtat tubul de oxigen de la nas și m-am ridicat, am dat perdeaua la o parte și am privit către pacienta ce se afla în stânga patului meu. Din colțul gurii se prelingeau firișoare de sânge, tremura din toate încheieturile inconștientă. Mi-am spus în gând... Vai, convulsii!.. și m-am îndreptat spre butonul de alarmă, am apăsat și personalul medical a apărut în jurul ei. M-am îndepărtat și i-am lăsat să-și facă treaba așezându-mi tubul de oxigen în nări. Tânăra avea epilepsie, avusese o criză puternică, nu-mi era teamă, îmi amintea de copilărie, atunci când tatăl meu epileptic cădea la pământ convulsionând, anticipând aura epileptică cu un țipăt asurzitor. Cu cât creșteam în vărstă și crizele tatălui meu deveneau tot mai dese și mai puternice, fratelui meu și surorilor mele fiindu-le teamă de aceste crize violente, mamei nu-i mai rămânea decât un singur ajutor în timpul nopților înspăimântătoare în care tatăl meu avea convulsii repetate, eu, cea care mergea și-i ștergea sângele de la gură în timp ce mama-l ținea de mâini pentru a nu se răni în timp ce se zvârcolea. Tânăra și-a revenit imediat din criză și a adormit. Am început să mă rog, după mult timp spre rușinea mea: Mă iartă, Maică Sfântă

O, Maica mea Preasfântă,
Fecioară prea iubită
Mereu apari în cale-mi
Privind neprihănită
Cu milă și iubire
Durerea ce o port,
Suspinul meu Ți-e fulger
Te văd cum plângi, Te port
Acolo-n gând și-n spirit,
Te simt cum mă acoperi
Cu-a Ta maramă sfântă
Căzută de pe umeri,
Simt mâna Ta de mamă
Cum îmi atinge trupul
Și-mi vindecă durerea
Ce-a pus-o-n mine timpul.
O, Maică PreaCurată,
Fecioară între sfinți
Pe drumuri noi mă poartă
Și-mi spune de părinți.
Mă iartă azi Fecioară
Că-n goana pentru viață
N-am spus o rugăciune
Spălându-mă pe față,
Că Te-am ținut acolo
În suflet părăsită
Ca un copil ce-și uită
Măicuța cea iubită.
Mă iartă și mă ceartă
Și strânge-mă la piept,
Trezește-mă la viață
Din acest chin nedrept... apoi am adormit și eu privind fantasmele nopții. A treia zi am cerut externarea până la ședința MTD a cazului meu, nu-mi aspiraseră lichidul pleural, se pusese problema, dar din cauza multitudinilor de cazuri au tot amânat iar eu nu am insistat să o facă așteptând corpul meu să elimine apa din plămâni fără ajutorul lor. M-am întors acasă și în câteva zile eram în avionul spre Constanța. Trebuia să mă întorc în România, era evenimentul lansării volumului trei de poezie, eram invitată, oamenii mă așteptau, nu am vrut să amân evenimentul, mi-am zis că trebuie să fac acest efort pentru cititorii mei, pentru poezie nu există nu pot, trebuie să faci sacrificii, asta mă motiva și mă întărea. În tot acest timp eram încurajată de Daria și Costin să rezist și să fiu puternică că totul o să fie bine, ei doreau să fiu bine, voiau să schimbe data evenimentului, eu nu doream asta. Am zis că vin chiar dacă nu primesc aviz medical de zbor cu avionul. Așa am și făcut, am urcat în avion însoțită de fiica și iubitul meu. În avion s-a anunțat la mijlocul zborului că au nevoie de un cadru medical, o tânără nu se simțea bine, nu eram eu aceea, dar eram asistentă medicală așa că mi-am desfăcut centura și am plecat să ajut tânăra aflată în suferință, avea dureri mari, era crispată de durere în flancul stâng, un rinichi o sfâșia de durere, transpira abundent, avea stări de vomă, avea paloare, și tremura ușor. Am îngenuncheat lângă ea și am cerut echipei de zbor să-mi dea un tensiometru sau o trusă medicală, nu aveau la bord așa ceva, eram furioasă... cum era posibil?...  a mai venit o colegă, asistentă, care m-a ajutat să o intindem pe scaunele din avion, ea palpa pulsul și ținea masca de oxigen, eu m-am întors la locul meu să caut o vitamină, un calciu, o pastilă pentru dureri în geanta ce o aveam în cabină. Lumea era agitată, căuta fiecare ceva să o ajute, am încercat să-i dau un antiemetic și un calciu, am udat șervețele și i-am spălat fruntea cu apă rece. Aproape tot zborul l-am petrecut în genunchi lângă tânăra fată. Echipajul medical ne-a mulțumit și au anunțat o ambulanță să o aștepte la sol când vom ateriza. Când am văzut că se simte mai bine am plecat la locurile noastre și am aterizat cu bine la Constanța. Acolo mă aștepta Aura, o prietenă veche ce s-a speriat văzând ambulanța, se gândea la mine, știa că sunt bolnavă, dar nu eram eu de data asta

II.Am coborât din avion pășind cu emoție pe pământul românesc, cerul era roșiatic, norii fugeau de colo ca-ntr-un joc de copii ștrengari ce aleargă pe pânza cerului. Eram fericită să simt cum mă-ntâmpină vântul răsfirându-mi pletele pe față. Cu mâinile amândouă încercam să-mi descopăr privirea căutând poarta aeroportului unde ajunsesem cu gândul înainte să urcăm în autobuzul ce ne aștepta la scara avionului. Un gând alunga acest autobuz care mi se părea atât de inutil, era un drum atât de scurt până la intrarea-n aeroport, tălpile sărutau fiecare părticică a pavajului sub care dormea pământul sfânt, sau poate nu dormea zguduit zi de zi de roțile aeronavelor, nu-mi plăcea să mă gândesc că cineva ar putea să-i strice somnul. Am ajuns la departamentul Pașapoarte unde timpul parcă se oprise-n loc punându-mi răbdarea la grea încercare, priveam fiecare român sorbindu-le zâmbetul ca o fiară însetată de dragostea semenilor. Ochii-mi jucau în cap ca două stele ce lucesc pe luciul Mării Negre, mare ce mă aștepta de atâția ani să-i dau lacrima de bucurie, lacrimă ce lipsea din tumultul valurilor ce se loveau de țârm. Visam cu ochii deschiși la pescărușii cu aripile întinse spre cer și pământ, umbra aripilor pe ape sfidau orice vapor de croazieră, orice lotcă. Am ajuns la capătul rândului unde un polițist de frontieră mi-a dat binețe în limba română, am zâmbit larg, mă amuza gândul că nu mai semăn în fotografia pașaportului cu un astfel de zâmbet, dar tânărul polițist mi-a întors zâmbetul urându-mi vacanță plăcută. Am trecut în pas ștrengăresc de controlul vamal auzind-o pe fiica mea cum strigă în urma mea:

-Mami, termină, se uită lumea la noi!... parcă ești un copil...Mi-am potolit pașii zglobi îndreptându-mi spatele rușinată, oamenii zâmbeau în jurul meu. Am ajuns la banda unde se învârteau bagajele-n cerc și am cules repede ce era al meu. Iubitul meu avea sarcina cea mai grea, bagajul cel mai mare pe care l-a înșfăcat repede pentru a mă ajuta cu al meu. Știa că sunt bolnavă, nu dorea să port această povară. Larisa târâia și ea un bagaj pe roți, eu cu poșetuța tot cu privirea întreptată spre ieșire unde trebuia să întâlnesc privirea prietenilor mei dragi: Aura și Nicu pe care nu-i văzusem de câțiva ani buni, dar ținusem legătura pe rețelele de socializare. Întâlnirea s-a produs în scurt timp primind prima îmbrațișare a unei românce adevărate, Aura. O femeie de toată isprava, o bună gospodină, o mamă devotată, o soție credincioasă, o prietenă bună de pus pe rană. Nicu aștepta și el la rând să mâ îmbrățișeze, asta s-a întâmplat după  ce ne-am săturat noi să chicotim și să pălăvrăgim uitând de toți cei din jurul nostru. Între timp ei s-au îmbrațișat ignorând zgomotele noastre... Nicu cu Dan și fiica mea îngrijorată că făceam prea mult zgomot. Am urcat în mașină și am plecat spre casa lor unde am avut parte de ospățul tradițional românesc, cine putea găti mai bine românește dacă nu Aura?... era o bucătăreasă bună și o gazdă extraordinară, știa să te facă să simți că ești român, să simți că ești iubit și apreciat. Căldura casei lor mi-a inundat inima de fericire, mulțumire sufletească. Nicu ne-a condus apoi către gazda noastră care ne aștepta conducând cu grijă pe străzile Constanței. Priveam din mașină fiecare bucățică a Dobrogei ce puteam cuprinde cu ochii. Eram inundată de iubire, iubesc Dobrogea și dobrogenii la fel cum iubesc întreaga mea țară. Drumul era scurt așa că Nicu s-a gândit să ne ducă pe aleile Portului Tomis pentru a admira marea în splendoarea ei chiar din fața cazinoului aflat în ruină. Am coborât țopăind de bucurie alergând pe alee cuprinsă de cele mai frumoase sentimente. Mirosul brizei îmi gâdila nările, pescărușii și cormoranii zburau în jurul meu țipând. Aveam impresia că mă strigă pe nume, că mă ceartă că am lipsit, că vor să-mi povestească întreaga perioadă în care eu am fost plecată. Am privit largul mării, era agitată, valurile se loveau cu violență de țârm așteptând lacrima mea să se contopească cu esența sărată, venea ploaia, vântul vuia printre zidurile părăsite ale cazinoului ce-mi părea mai frumos ca niciodată, dar atât de trist, parcă și el dorea să-mi spună povești din trecut, când oamenii roiau prin încăperi pline de bogăție și veselie. Doamne, câtă risipă! mi-am spus în gând... apoi m-am îndreptat spre dig, acolo valul a lovit malul, stropindu-mi fața, am primit apa pe obrazul plin de lacrimi, erau lacrimi de fericire, apa mării am primit-o ca pe un al doilea botez. M-am întors fericită către fiica mea care-mi sorbea fiecare bucurie în privire fotografiindu-mă alături de iubitul meu. Nicu ne privea încântat de la distanță făcând poze cu telefonul. Era căpitan de vas, iubea marea și liniștea ei, el ce i-a întâlnit furia în sutele de călătorii, el care știa ce înseamnă dorul de țară, dorul de prieteni și se ființele iubite. Eram obisiți, am urcat din nou în mașina lui și am pornit la drum, dar tot cu ochii ațintiți spre marea ce se îndepărta tot mai mult.

III. Am ajuns la apartamentul unde gazda ne aștepta să ne dea cheile, doream cu nerăbdare să fac un duș și să mă întind într-un pat curat. Era un apartament frumos cu scări interioare de marmură, foarte primitor. Am urcat la etaj și m-am instalat într-un dormitor cu un pat uriaș. Mi-am aruncat haina pe un scaun și geamantanul într-un colț și mi-am dezbrăcat hainele să merg la duș, dar telefonul m-a împiedicat pentru câteva minute. Era Costin Scurtu, istoricul și Directorul Muzeului Militar Constanța, organizatorul evenimentului dublei lansări de carte a celor două volume de poezie. Acest suflet mare pregătise totul în lipsa mea împreună cu Daria Nicolae, Președinta Asociației Astra Dobrogeană. Am luat telefonul pe care mi-l dăduse Nicu, soțul Aurei să-l folosesc pe timpul șederii mele în Constanța și am fost informată că într-o oră trebuie să fiu gata să ajung la studiourile televiziunii Litoral TV unde eram invitată la emisiunea Cultura pe Coordonate, emisiune moderată de Profesorul Enache Tușa. Trebuia doar să fiu gata de plecare către studio, Enache și Costin fiind deja în drum spre mine să mă ducă cu mașina. Am încercat să mă adun, emisiunea dura o oră iar eu eram bolnavă obosită după zbor, vocea îmi era răgușită, nu știam nimic despre emisiune, doar că trebuie să discutăm despre cultură, istorie și evenimentul ce urma să fie în următoarele zile. Știam că nu o să-mi fie ușor dat fiind starea mea de sănătate, dar m-am mobilizat și am fost primită cu brațele deschise în studiourile Litoral TV, spre uimirea mea, m-am simțit ca între prieteni, am avut o discuție liberă, întrebările au fost la înălțimea emisiunii și răspunsurile noastre pe măsura așteptărilor moderatorului. După emisiune a urmat o sesiune de fotografii și am fost condusă de acei distinși domni înapoi la apartament. Erau și ei obosiți, dar au lăsat oboseala la o parte să mă ducă înapoi la apartament. Enache a condus tot drumul povestind evenimente interesante din munca lui de istoric și moderator TV, parcă-l cunoșteam de-o viață, un aromân prietenos și inimos, așa cum știu dobrogenii să fie. Într-un târziu am ajuns la apartament și m-am întins pe patul pregătit deja de iubitul meu și fiica mea. Vocea îmi era stinsă, voiam doar să dorm până a doua zi când urmau alte pregătiri pentru eveniment. M-am ridicat să-mi așez hainele în dulapuri și să-mi pun pijamaua, apoi am adormit. Dimineața am primit un telefon de la prietena mea Aura în care eram invitată la micul dejun, apoi la un grătar în grădina ei frumoasă. Binențeles că Nicu a venit după noi cu mașina, ne-am așezat la masa ei plină, deja pregătită și am mâncat românește. Aura a încărcat masa cu tot felul de bunătăți. Apoi ne-am relaxat în grădină pregătind un adevărat festin. Carnea sfârâia pe grătar spre disperarea pisoiului Roger care nu mai avea răbdare să-și primească partea. Noi povesteam, nu ne văzusem demult, Larisa era întinsă pe un șezlong așteptând razele soarelui să o răsfețe. Nicu se cinstea cu Dan cu pălincă românească de cea mai bună calitate întorcând din când în când micii de pe grătar și toate cotletele cumpărate în acea dimineață. Așa ne-au răsfățat prietenii noștrii în acea zi însorită. Ne-am întors la apartament unde-l așteptam pe fratele meu cu familia lui să vină la eveniment să mă vadă, nu ne văzusem demult, trebuia să mergem noi la Bacău după eveniment, așa plănuisem, din păcate am contramandat tot concediul rezumându-mă la evenimentul lansării celor două volume de poezie, așa că fratele meu Alexandru, soția lui Claudia și cei doi nepoți: Flavia și David au urcat în mașină să vină la eveniment. Știau că sunt bolnavă și mă gândeam că nu puteam rata ocazia să ne vedem... Poate era pentru ultima oară... îmi spuneam în gând. Așteptam un telefon ce urma să-mi dezvăluie rezultatul biopsiei pleurale, telefonul a sunat și o doamnă m-a informat în limba engleză că lichidul pleural este curat, nu existau celule canceroase. Îmi tremura inima de bucurie, mă gândeam că ușor se vor epuiza toate temerile. Era o veste bună înaintea evenimentului ce-mi dădea totuși o urmă de speranță. Fratele meu era radios, adusese pălincă și pastramă făcute de el acasă, o bunătate ce nu putea fi ocolită așa că am așezat pastrama tăiată pe un tocător și ne-am pus să gustăm. Un deliciu ne mângâia papilele gustative. Am plecat apoi către Muzeul Militar Constanța unde istoricul Costin Scurtu ne-a prezentat muzeul lăsându-ne să ne bucurăm de fiecare bijuterie militară achiziționată în timp, o adevărată expunere militară istorică ce ne ducea înapoi în timp lăsându-ne să ne zburde imaginația către poveștile de istorie și legendele istorice românești. Nu am ratat nici tancurile și blindatele din curtea muzeului făcând sute de poze, m-am simțit ca un copil, m-am bucurat de fiecare clipă. Acolo erau găzduite și cărțile mele venite de la editură urmând să desfac coletele cu emoție și de bucurie ca un copil ce primise de curând darurile de Crăciun. Cei doi nepoți se zbenguaiau pe scările apartamentului făcându-ne să ne simțim din nou ca-ntr-o familie reunită plină de iubire. Tot în acea seară am primit-o cu inima deschisă pe fondatoarea Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română din Moldova- Diana Ciugureanu Zlatan care a venit tocmai de la Chișinău să-mi prezinte unul dintre volumele bilingve de poezie Fluturi în infern-Butterflies in infferno. Era frumoasă, radioasă și plină de sentimente frumoase față de România și de români, iubea poezia mea și era onorată să fie prezentă la acest eveniment. Un efot imens făcut de această minunată doamnă, era un drum lung pe care l-a străbătut cu emoție, fără pretenții, fără cereri, mulțumită cu puținul pe care-l puteam oferi. A mai trecut o zi, urma evenimentul. Ne-am trezit de dimineață, în urmă cu o zi Nicu mă dusese la coafor, acum trebuia să reiau coafura să mă pot arăta în fața cititorilor meu cât de cât prezentabilă așa că mi-a petrecut toată dimineața la duș și în oglindă spre disperarea fetei mele care pendula de la o baie la alta să găsească și ea loc să se aranjeze, cumnata mea era deja pregătită iar Diana nu se putea hotărâ asupra ținutei vestimentare. Eu aveam planul pus la punct de acasă, rochie neagra de dantelă, sacou roșu, pantofi roșii și o clamă roșie-n păr sub formă de floare, o ținută simplă, clasică. A sunat soneria și am întâmpinat o altă frumoasă invitată Liliana Liciu, scriitoare, membră a Ligii Scriitorilor Români ce venea tocmai de la București dornică să prezinte volumul trei de poezie ce abia ieșise de pe tiparul Editurii Inspirescu din Baia Mare sub îngrijirea scriitorului redactor șef George Terziu, noul volum numindu-se,, 13 Octombrie rece-Icarii timpului''. Eram onorată de prezența ei, nu ceruse nimic în schimb, venise pentru că iubea și ea poezia scrisă de mine, era emoționată și obosită de pe drum, dar ne aștepta în sufragerie ca un copil cuminte încercând să nu deranjeze pe nimeni. Am fost însoțiți de Domnul  Cezar Pânzaru, Președintele Asociației  Basarabenilor din Constanța câtre locul unde urma să se desfășoare evenimentul,  Biblioteca Județeană I.N Roman din miezul Constanței...o clădire impunătoare ce mă aștepta cu ușile deschise. Am pășit cu emoție pe scările bibliotecii județene oprindu-mă la ușa pe care era lipit afișu efenimentului, apoi m-am îndreptat către sala unde deja se strânsese lumea. Eram impresionată de mulțimea adunată, erau peste 120 de scaune pline, cititori mă așteptau cu emoție, oameni de cultură, ziariști și spre surpriza mea chiar jurnaliști ai Antenei 1 cărora le-am oferit un scurt interviu înainte de începera evenimentului. Masa era plină de flori și cărți alături de prezența moderatoarei evenimentului Daria Nicolae și cele două distinse doamne ce urmau să-mi prezinte cărțile. Am fost onorată și de prezența doamnei Paula Vals  managera firmei Moesis by Angelo ce ne-a stat alături la masă întreg evenimentul oferindu-ne după eveniment produse de post, produse oferite gratuit, din dragoste pentru poezie. Doamna Director -Corina Apostoleanu- a Bibliotecii Județene  ne-a prezentat activitatea acestui prestigios loc de cultură trăind apoi cu emoție ceea ce urma să ne ofere  prezentarea momentului artistic de către studenții Facultății de Arte coordonat de Doamna Decan- Daniela Hanțiu Vitcu. Fusesem informată de acest recital regal de poezie pe fundalul creat de un student ce cânta la pian, dar nu m-am așteptat să dureze așa de mult, să se recite din toate cele trei volume de poezii, poezii la care lăcrimam și eu și cei din sală. Erau așa de frumoși acei tineri ce-mi recitau poeziile, voi rămâne mereu cu imaginea lor în minte. Momentul artistic s-a încheiat pe fundalul unei melodii cântate la pian în care una dintre studente a dansat un dans contemporan, era ca un fluture, ca fluturele din titlul cărții mele. Priveam în sală, priveam la studenți, Daria și Liliana mă țineau de mâini emoționate vâzând cum lăcrimează lumea din sală la auzul poeziilor mele, era atâta liniște sufletească, se auzeu doar aplauzele de la final și suspinul celor cuprinși de emoție. A urmat discursul celor două frumoase doamne care pregătiseră recenziile cu grijă încă de acasă, apoi discursul meu de mulțumire care niciodată nu voi putea să cred că a fost suficient. În sală am avut onoarea să întâlnesc un grup de doamne iubitoare de poezie (care mi-au rămas prietene ulterior) îmbrăcate în costume naționale, le priveam cu drag, mă simțeam acasă. Poezia mea venise din nou acasă, în România mea dragă, nu conta pe ce meleaguri, iubesc toată România chiar dacă Moldova și Dobrogea sunt zonele preferate mie. Aici la Constanța am fost primită cu căldură, cu ospitalitate dobrogeană, cu emoție, acești oameni nu numai că iubesc poezia, ei sunt parte a poeziei, sufletul lor este poezie. Totul s-a încheiat cu aplauze și mai apoi cu sesiunea de autografe ce nu mai lua sfârșit, cărțile epuizându-se foarte repede. Aveam brațele pline de flori iar în jurul meu zburda fericită nepoata mea încântată de tot ce vedea în jur, mă îmbrățișa și mă felicita cu glasul ei de copil sărutându-mă pe obraji. Familia mea mă privea de pe scaune fără să monopolizeze sesiunea de autografe, erau încântați de reușita evenimentului. Aura și Nicu stăteau la distanță privindu-mă cu drag. Din păcate eu nu am reușit să gust produsele oferite de către doamna Vals fiind luată pe sus de către Directorul Muzeului Militar Constanța- Costin Scurtu, care mi-a șoptit la ureche că în 15 minute trebuie să ajungem la studiourile Digi TV pentru că sunt invitată la știrile în direct. Era ceva de mers până acolo iar eu eram încă sub euforia autografelor ce s-a încheiat în grabă oferindu-mi cărțile unei perechi de tineri îndrăgostiți ce au avut răbdarea să rămână la urmă pentru a putea să mă privească cât mai mult. Mi-au râmas și ei prieteni, mulți cititori din lista mea de facebook erau prezenți în sală și colegi autori de poezie printre care am remarcat-o pe Ana Ardelean. Am plecat către studiourile Digi TV lăsând în urma mea mulțimea care încă nu părăsiseră sala, acolo am fost primită cu aceeași căldură sufletească de către echipa de producție. Totul s-a desfășurat spontan, prezentându-mi volumele cu mare drag constănțenilor, explicând prezența celor două volume la Constanța. Ne-am întors apoi la bibliotecă unde am avut plăcerea să continui sesiunea de autografe alături de cei dragi fiind impresionată de nepoata mea Flavia care a deschis o carte și ne-a recitat una dintre poeziile mele cu glasul ei  blând de copil. Toți am savurat momentul, era atât de dulce, recita cu atâta dragoste poezia  Destin Oedip. Ne-am adunat mai apoi în mașini și am plecat către un restaurant de pe țârmul Mării Negre alături de prieteni și familie, acolo am reușit să reconstituim evenimentul și să ne bucurăm de o masă copioasă. Așa s-a încheiat una dintre cele mai frumoase zile din viața mea, zi dedicată poeziei.

IV. Ne-am despărțit cu greu de meleagurile dobrogene. Priveam cu întristare cerul morocănos, parcă nici el nu voia să ne îndepărtăm de acest mirific plai. Plouase și din șoseaua fierbinte se ridicau aburii ca trupurile voalate ale unor himere ce încercau cu disperare să se agațe de mașina cu care plecam la aeroport, pomii vibrau pe marginea șoselei la fiecare mașină ce le lăsau în urmă. Crengile se clătinau ca niște brațe ce-mi făceau cu mâna, eu le uram în gând un rămas bun. Melancolia pusese stăpânire pe sufletul meu. Adunasem în valiză cărțile rămase de la eveniment, foarte puține la număr și într-o altă valiză imaginară toată bucuria creată de cititorii mei, amândouă atârnau pe sufletul meu cu ușurință dar cu povara despărțirii și cu speranța revederii. Nu voiam să se sfârșească acel drum, era liniște în mașină, nimeni nu mai vorbea, ce poate să fie mai trist decât despărțirea de cei dragi și despărțirea de țara ta?...Am ajuns la eroport și ne-am despărțit de Nicu gândindu-mă la prietenii mei: Aura, Costin și la Daria care înainte cu ozi îmi dăduse medicamentul comandat cu speranța că mă voi face bine curând. Daria este o femeie frumoasă, dar nu neapărat trupește, sufletul ei izvorăște dintr-un izvor curat, ochii ei se oglindesc în culorile cerului și inima ei tresaltă la fiecare cuvânt rostit din inimă. Eram bucuroasă să cunosc o femeie așa de minunată. Medicamentul comandat de ea se numea Zeolit, aflasem despre acest detoxifiant de pe internet înainte să plecăm din Anglia. Iubitul meu căuta cu disperare toate articolele și testimonialele despre bolnavii ce au supraviețuit acestei maladii, toate leacurile și schemele terapeutice. Nu eram siguri de diagnostic dar voiam să fim precauți. Așa că am început să iau Zeolit 4 tablete pe zi încă din ziua când Daria mi-a înmânat capsulele. Studiazem efectele binefăcâtoare ale acestui mineral vulcanic ce putea să-mi salveze ulterior viața așa cum salvase alte vieți afectate de efectele dezastruoase ale Cernobâlului. Acest mineral nu are efecte adverse, curăță orice urmă de toxine și iradiații oprind dezvoltarea celulelor canceroase. Plecasem din Anglia fără aviz medical de zbor cu dorința de a mă întâlni cu cititorii mei dar înainte cu câteva zile aveam pleurezie în lobul drept al plâmânului și lichid de ascită. Ulterior s-a dovedit că lichidul a dispărut subit, doctorul mă întreba ce am făcut cu apa din plămâni. Cine mi-a scos-o? Știam că acest mineral a eliminat toată apa din plămâni dar doctorul nu avea habar de acest Zeolit. Ne-am îmbarcat în avion și am zburat spre casă, am încercat să adorm nu înainte de a privi cerul cum este spintecat de aripile avionului, norii se dădeau la o parte fără să se răscoale din cauza deranjului acestei mașinării zburătoare. Zborul a fost liniștit și am aterizat pe aeroportul din Luton  aplaudând pilotul. Vremea era răcoroasă, o diferență enormă de temperatură, Anglia este ploioasă, vânturile se stârnesc repede, umezeala mustește în pâmânt dar este paradisul verdelui, iarba este mereu proaspătă iar pomii înverziți  sătui de apă. După trecerea de vamă ne-am dus spre autobuzul ce ne ducea spre trenul către apartamentul la care lucuiam deja de vreo trei ani. Un apartament modest cu două camere ce ne găzduise cu căldură, urma să ne despărțim curând de el, așteptam să ne mutăm în noua casă pentru care muncisem atât. Tot drumul m-a dus cu gândul înapoi la oamenii dragi din Dobrogea, la fratele meu și la nepoții mei de care mă despărțisem cu greu, la fetița mea care rămâsese  la Aura spre a fi condusă către trenul ce o ducea în locurile natale, la tatăl ei, pentru o scurtă vacanță. Era totul în ordine acasă așa că ne-am odihnit liniștiți. A doua zi așteptam telefonul de la spital ce trebuia să mă anunțe ce este de făcut cu acea tumoră de 15 cm ce-mi crescuse pe ovarul drept, tumoră ce-mi cauzase acel episod inflamatoriu ce era sa mă sufoce umplându-mi plămânii de apă. Pe la 10 AM am primit vestea că trebuie să mă prezint la spitalul unde voi fi operată. Eram încă în concediu, mai aveam câteva zile iar apoi am plecat către spital cu geamantanul făcut, pentru a doua oară, deja cumpărasem pijamale noi, halat de baie și tot ce era necesar într-un spital, fără să uit să îndes în geamantan Zeolitul. Am condus către  Royal Surrey County Hospital din orașul Guildford la care fusesem deja în urmă cu cu câteva zile la discuții și pentru a semna acordul viitoarei operații. Pe secție mă aștepta patul numarul 6 în cameră cu alte paciente ce urmau să fie operate sau erau deja scoase din sala de operații pentru recuperare. Priveam în ochii iubitului meu în timp ce-mi schimbam hainele, era primul sentiment de teamă ce se așternea cu repeziciune în mintea mea. Ce loc trist mă gândeam privind la colegii de salon ce mă urmăreau cu privirea. Dan încerca să mă încurajeze iar eu încercam să-mi alung teama așezându-mă cu speranță în lenjeria curată de spital. Era un spital modern, cu aparatură bună, cu perdele ce puteau fi trase la fiecare pat pentru ați asigura intimitatea, cu monitoare, televizoare, internet, telefon, toate aceste puteau fi accesate contracost. Lucram în spital ca asistent medical dar de acestă dată eram doar un pacient cu teama zgribulită în suflet ce nu putea să accepte această încăpere ca pe ceva familiar. Totul a decurs normal, dimineața trebuia să intru în operație așa că l-am trimis pe Dan acasă iar eu am început să beau lichidul preparat din carbohidrați, așa se obișnuiește în Anglia pentru întărirea organismului înainte de operație, apoi am adormit cu gândurile mele. Dimineața a trebuit să merg la duș pentru a intra în operație curată primind o substanță dezinfectantă cu care trebuia să-mi spăl corpul și părul, apoi m-am așezat pe patul pregătit deja cu lenjerie sterilă și m-au luat din salon ducându-mă la un alt departament unde trebuia să se desfășoare operația. Patul rulant era împins de asistenții ce urmau să mă asiste la operație, m-au așezat în sala de așteptare în timp ce pregăteau materialele pentru anestezie apoi m-au bagat într-o încăpere unde mă aștepta anestezistul. Linia venoasă mi-a fost pusă, puncția arterială îmi săgetase mâna stânga lăsându-mi o durere imensă dar nu ziceam nimic, încercam să fiu tare privind la mișcările lor și la aparatura din dotare. Apoi am observat anestezistul cum se apropie de cateterul meu și-mi administrează o injecție ce m-a dus într-un somn adânc. Totul s-a sfârșit acolo, nu mai eram conștientă. Așa am ajuns pe masa de operație. Dan și Larisa ajunseseră la spital de dimineață dar și-au petrecut timpul îngrijorați în fața recepției spitalului la o cafenea. Aceste spitale din Anglia sunt dotate cu cafenele, restaurante, magazine, toate condițiile ce pot aduce un beneficiu bolnavilor și aparținătorilor acestora. Eu eram deja de 6 ore în operație. Ei sunau mereu la acest departament să afle când ies din sala de operație. Am fost împinsă spre sala de așteptare de către asistenți timp în care simțeam cum mă trezesc la viață, eram amorțită, nu simțeam durere, zâmbeam și glumeam cu asistenții medicali. Departamentul de terapie intensivă pregătise deja locul meu dar nu era necesar, eram bine, respiram bine, aveam funcții vitale stabile, doar că mai vomitam din cauza anesteziei așa că am rămas pe loc în sala de așteptare fără să fiu dusă la terapie intensivă, dar fiind vizitată de doctorul ce trebuia să mă preia pe acel departament. Era o imagine de coșmar în jurul meu, o perioadă de timp am privit în jur la bolnavii operați aflați în convalescență, gemetele lor îmi captau atenția. În fața patului meu, numai la câțiva metri distanță zăcea un bătrân nebărbierit, avea corpul invadat de duburi de dren, masca de oxigen nu mă lăsa să-i privesc trăsăturile, gemea și respira sacadat, din brațul stâng un tub cu un lichid roșu-mi trimitea privirea undeva mai sus, la capătul tubului unde era atârnată o pungă cu sânge. Mă bucuram că nu pierdusem sânge pe masa de oxigen, nu puteam să-mi închipui celulele altui om invadându-mi trupul cotropindu-l. Mă gândeam oare ce fel de om donase acel sânge? Oare era un om bun sau scăpase de la închisoare după ce-și chinuise mama? Erau întrebări stupide ce-mi răsunau în minte, nu aveau nici un fundament, dar mă țineau trează. Mi-am cerut telefonul și am început să scriu: În brațele Măicuței, eu am cântat la harpă

Nu plânge maică scumpă că-n astă încercare
Tu n-ai primit din ceruri o mică dezlegare
Să poți să-mi stai alături și să mă strângi de mână,
Să mă-nvelești când tremur cu vesta ta de lână.

Nu plânge maică scumpă, eu te-am văzut prin ceață
De pe un rug prea rece, cu trup inert, de gheață,
Erai la dreapta Maicii ce m-a luat în brațe
Când am uitat de mine în gura morții hoațe

Nu plânge maică scumpă că nu te poți întoarce,
Din colțul de batistă puhoi de lacrimi stoarce,
Nu plânge că făptura mi-a fost o clipă stearpă,
În brațele Măicuței, eu am cântat la harpă... Din cauza stării mele bune de după operație am fost nevoită să rămân pe loc, dar între timp patul meu se eliberase, nu mai figuram pe secția de unde plecasem, era vina mea că nu am ajuns la terapie intensivă? Nu, dar acum personalul medical trebuia să facă alte demersuri pentru a-mi da înapoi patul așa că tot acest timp eu am stat în acea sală mare de unde se scot cei operați privind la ceilalți operați și glumind cu o asistentă drăguță ce-și făcuse drag de mine, ce aranjase și primirea familiei mele în acel loc, ceea ce nu se obișnuia, dar dat fiind că piedusem patul i-au lăsat să vină la mine. Erau bucuroși că sunt bine, că am trecut de acest hop, după câteva ore am primit patul înapoi și m-au dus către salon. Acolo deja începeam să simt durerea, aveam un pansament enorm în zona abdominală, nu puteam să văd operația dar simțeam că se întinde de la ombilic către muntele lui Venus. Simțeam un discomfort în zona vaginală, era sonda urinară ce-și întindea tuburile către marginea patului către recipientul colector, funcționa, asta era bine. Mai aveam stări de greață și durerile începeau să apară așa că am primit medicamentele necesare alături de injecțiile antitrombotice. Cam atât, restul trebuia să fac eu, să mă ridic cât mai repede, să umblu, să pot să-mi pornesc peristaltismul intestinal ce-mi fusese paralizat din cauza anesteziei. Famila mea a plecat acasă, erau obosiți așa că am adormit și eu. A doua zi am început să mă ridic treptat, să fac câțiva pași târâind după mine recipientul cu urină, cu o mână mă țineam de  abdomen, mă durea, gemeam, dar nu mă lasam pradă durerii. Personalul medical mă încuraja să umblu, nu puteam să părăsesc spitalul constipată sau fără flatulență așa că luptam din răsputeri cu acest lucru, dar simțeam toată masa abdominală paralizată, intestinele nu funcționau, mă chinuiam, mă durea, nimic. Tot timpul cât stăteam în pat scriam poezii: Osânda macului roșu

Patru oameni au stat la căpătâiul meu,
Adunați pe altarul unde eram jertfită,
Doi mă priveau... se-ntrebau dacă-s eu,
Aveau aripi și nimburi, mă vedeau răstignită,

Lupta stransă s-a dat între cei ce aveau
Două săbii de foc ce urmau să mă taie.
Nu știam de ce eu? De ce, ei mă doreau
Altă Ana zidită-ntr-un cer... nu-n odaie...

Mă zbăteam într-un trup osândit și inert
Tremurând la răceala din coasă...
De ce azi? mă-ntrebam căutand să mă iert
Că o clip-am uitat să respir, că nu-mi pasă!?

S-au privit ca doi corbi ce doreau să mă-nghită,
Ca doi lupi ce-ar fi vrut să devin al lor miel,
Unul bun, altul rău, mă simțeam schingiuită
De cel rău, nu voiam să mă-njunghie el,

S-a retras într-un colț cu privirea-n pământ
Iar cel bun a tăiat fără milă ce doare,
N-am simțit, n-a durut, m-am lăsat dus de vânt
Un mac roșu, osândit, cu petalele-n soare.

M-am trezit la amiază de mână cu ei,
Cu-acei îngeri cu aripi și nimburi,
Mi-au zâmbit și-au zburat înapoi către zei,
M-au lăsat pe altar cu o mie de gânduri... În fața mea era o doamnă internată ce se întorsese la spital din această problemă după ce fusese externată, au trebuit să o opereze iar ca sa-i facă evacuare manuală de fecale, groaznic îmi spuneam în gând auzind familia cum se îngrijorează la capul ei cerându-le medicilor să nu o externeze iar prea devreme. Eu voiam să plec, dar acest gând mă cam punea în așteptare. În sfârșit am primit vizita medicului care mă operase cu zâmbetul pe buze, el fiind foarte bucuros de evoluția mea postoperatorie. Mi-a zis că tumora scoasă pare o fibrothaecoma ce pare benigna la prima vedere, dar că au recoltat probă biopsică și că pot pleca acasă în așteptarea acestui rezultat. Era o veste bună dar incertă, nesigură dar totuși speranțele creșteau în gândul meu. Mi-am anunțat familia și în trei zile am fost externată după ce mi-a fost scoasă sonda urinară și funcția renală și-a recăpătat vitalitatea. Pentru acasă am primit medicație contra durerii, dar de tip inferior, neavând Tramadol în stoc când am fost externată, am primit Co-codamol un medicament pe bază de Codeină și Paracetamol ce dădea constipație și injecții antitrombotice pe care trebuia să mi le administrez singură subcutan. Mi-am strâns lucrurile și am așteptat să vină Dan care greșise drumul spre spital și întârzia să apară, eram agitată, voiam acasă, mâncasem puțin din micul dejun și mă plimbam pe holurile spitalului fără încetare, încovoiată de durere. Am cerut un pansament de schimb, mi-au dat unul singur, imens, era de două ori cât operția mea, cică nu mai aveau altul, acasă trebuia să vină asistentul districtului să-mi schimbe pansamentul, dar au uitat să-mi facă referire așa că m-am descurcat singură procurându-mi de la farmacie căteva pansamente asta după ce am ajuns cu bine acasă. Binențeles că am plecat cu mașina proprie spre casă, fără ambulanță tăvălindu-mă pe bancheta din față în timp ce Dan conducea dar am ajuns cu bine. Recuperarea a fost scurtă, am un corp ce renaște ca pasărea Pheonix din propria cenușă. Mi-am urmat strict terapia, am stat la pat cât am putut că mă plictiseam și mai mergeam la bucătărie să gătesc din când în când. Am primit vizita unei colege englezoaice, Maggie, cu un suflet mare ce mi-a adus ouă de la gâinile ei, apoi un buchet imens de flori din partea colegilor mei din spitalul unde lucram, flori aduse de o colegă româncă, Doina, ce a venit într-un suflet de la servici să mi le aducă, pe flori era o felicitare ce-mi ura sănătate și multă dragoste din partea lor. Mai primisem din partea altei colege, Anita, un card de însănătoșire grabnică ce-mi adusese multă bucurie. Nu-mi doream decât să mă fac bine și să-mi reiau activitatea profesională cât mai curând.(Va urma!)