Mi-e pacea lumină şi inima vină

Mi-e pacea lumină și inima vină
Ana Podaru

Mi-au crescut lopeți în loc de gheare,
malul amintirilor se surpă grăbit, 
sap la umbra crucii osândit,
tăcerea rădăcinilor mă doare,
în mâna dreaptă port mereu o floare
ce și-a pierdut al zilelor splendoare.

Copacul meu cu ramuri retezate,
în trunchiu-i încă verde, cuib de nimburi,
împăturesc din frunze-atâtea schimburi
cât să-mi ajungă-un veac să-i fac podoabă.
Mă-ntreaba vântul, firele de iarbă:
De ce-i slujesc la poale ca o roabă?

Of, Doamne, of... un cuib de rădăcini,
mormânt de oseminte putrezite,
sub gene-ngenuncheate-nzapezite.
Cred c-am murit și-n mine-mi mor părinții
în fiecare zi când cântă sfinții...
Mă scutură vântul de frunzele gropii,
alung negre umbre și-i cer ortul popii.

Eu n-am nici un vis, dar visul mă are
și-n el sunt călare pe roibul meu sur,
trec mlaștini în zbor și bice îndur...
odată cu el, cu calul... Izvorul, pocalul
e gol și mi-e sete de visele mele.
Pe-apusul de maci sunt negre perdele.

Mai am universului vorbe să-i spun,
mi-s brațele ramuri, picioarele reci,
noroi pe genunchi, pe triste poteci
îngân rugăciunea și cânt din psaltire,
învăț cum să mor cu-atâta iubire
ce-mi spintecă pielea să iasă din trup,
resimt barda morții și colțul de lup.

Ce vină am eu!?... mi-e inima vină?!
Sub voal de-ntuneric mi-e pacea lumină!