Sonete

Apus

Ce trist e apusul pe trupul tău rece,
mai ieri se-oglindea în ochi de smarald,
vin păsări de foc cu glasuri herald
ce cad peste mări să se-nece...

iar pomii sunt ştreanguri cu iz de tămâie,
mi-e laţ curcubeul... culorile lui,
în palmele mele simt o urmă de cui,
mai roagă apusul pe cer să rămâie

şi aripi de-ţi cresc cu sânge pătate
din rănile mele de cuie săpate
deschide-le seara şi du-mă cu tine

să-mi vindec durere ce zace în mine.
Apusul, apusul... rubin fără viaţă
pe ochi de smarald, pe buze, pe faţă.

Mister

Mi-au crescut rădăcini din picioare,
s-au înfipt tot mai mult în pământ
auzeam sus, din ceruri, un cânt,
aveam trupul plăpând ca de floare.

Am privit cu un ochi spre apus,
sub o pleoapă-mi vorbea răsăritul
ca un clopot ce zguduie schitul,
un ecou de pe buze s-a dus.

Mi-au crescut o mie de braţe
agăţate de-un cer curcubeu,
m-am privit eram eu... eram eu

după umbre fugeam să m-agaţe,
nu ştiam că-mi cer plată pe cer:
un tribut, un cuvânt... ce mister.

Iubire ucigașă

Din grote guri... se-nalță lighioane,
Păsări cu cioc de fier lovesc în rană, 
Suspinu-i cataplasmă de dojană, 
În ochi sclipind luciri de lampioane.

Sărutul, of, sărutul... sapă-n carne...
Se răzvrătește-n mine-un val de sânge,
În piept e rege junghiul ce mă strânge,
Un chip de înger și-a pus solzi și coarne.

Cuvântul, el, cuvântul roi de fluturi
Când mă rudica-n slăvi, când mă îngroapă,
Aceeași groapă adâncă-n mine sapă.

Ce-a fost iubirea?... ce vrea azi să fie!?
Un singur vers din sfânta poezie.
Căzut, ucis... azi mă declar învins.

tablou abstract

primesc culori din ochiul cristalin
cu pensule de gene-mi fac tabloul 
în zbor de pleoape s-a deschis hubloul 
pictez cu-n zâmbet cald și-un gest calin

din cioară am făcut un porumbel
ce bine-i stă cu penele de soi
seninul l-am pictat pe vânt și ploi
simțindu-mă cu sufletul rebel

mai vreau culori, un curcubeu pe ape
din bezna nopții mâine să fac zi
o, câte gânduri vin cu-n plug să sape

voi puneți ramei ramuri de măslin
eu repictez pe pomul vieții frunza
dau lupului... un univers cervin

Cu biciul valului

M-am săturat să strig de supărare,
M-am săturat s-alerg cu spini în talpă,
Am să mă leg de strigătul din harpă
Sau de lumina crucii din cărare

Şi-am să mă vindec de durerea noastră
Iertându-mă de fiecare vină...
Mă voi hrăni cu-ambrozie puţină,
Cu biciul valului din mare-albastră.

Te voi ierta şi-mi voi ierta destinul
Ce cu ardoare eu l-am invocat
Pe un tărâm de dragoste uitat

Şi chiar de-ar fi să facem alt păcat
Tânjind după un gram de mângâiere
Ne vom hrăni din cupa cu placere.

 Măicuţă

Nu știu de unde vine mirosul de mâncare, 
dar de privesc în urmă măicuță te zăresc 
Și-n ochii mei mușcate îndată înfloresc 
Slăbindu-mi legătura gândirilor precare.

Te-aud cum rupi surcele, cum arzi coceni în sobă 
și văd cartofi sub oala încinsă de pe plită, 

în palma mea-i cenușă și praful de pirită, 
Dar tot îmi este gândul la slană și la tobă.

Măicuță, de departe tot mai aproape-mi ești, 
în mine-s focuri vii de candele și stele, 
trimite-mi o mireasmă din florile cerești,

din curcubeu culoare. Din ochi mai curge mir, 
tu cere-o picătură să-mi ung din tâmpla rece, 
prin pletele-ți cărunte simt cel mai blând zefir.

Fagure de fiere 

Pustiit e astăzi cerul de lumina feței Tale, 
Volbura-și întinde trupul peste ochiul obosit, 
Se aude-n depărtare glas de înger răstignit, 
Muntele de sticlă pare, iarba fragedă și moale

A îngenuncheat la poale, râurile plâng domoale, 
Urma pașilor de sfânt își trag seva din pământ, 
Au murit în mine solii, s-au jertfit pentru cuvânt, 
Caii zguduiți de teamă-și rup potcoavele pe cale.

Ramurile aplecate ceartă lumea de păcate, 
Mai trimite-n lume-o Maică sau pe Fiul iertător, 
De atâta ură, Doamne, și petalele-s pătate,

Plouă cu cenușă, praf, plouă cu suspin și fiere, 
Cu durere, cu pelin... fii cu noi îndurător 
Peste limba cea uscată pune fagure de miere.

Miresme din trecut

Muşcatele miros a tine mamă,
Mai trece-un vânt de veşnice regrete,
Sub cerul rozaliu, zbor de egrete,
Un univers de stele se destramă.

Îmi sângerează glezna în capcană,
Trec peste mine în galop nebun,
Cai ce-au murit sub biciul de alun,
Lăsându-şi urma-nfiptă în barcană.

Din mlaştini şerpuiesc spre mine gânduri,
Alerg într-un picior prin labirint...
Lovindu-mă de ziduri. Drum cu prunduri.

Tornade au prins aripi, mă ridică,
Din sânul stâng mai izvorăşte lapte
Ce picură pe un lăstar... mi-e frică.

 Din mine plouă 

Miroase-a frunze putrede și-i toamnă,
Din mine plouă înspre cer, mocnit, 
S-a răsturnat pământu-n asfințit... 
Un vuiet la tăceri și plâns îndeamnă.

Prin balta rubinie se mai scaldă
O pasăre cu aripi mari, de vultur,
Sub strălucirea ochilor de flutur
Mi-e disperarea umedă, dar caldă.

Ascult cum pașii-n nouri se afundă,
Din iriși umbre zboară spre pământ,
De lacrime și gânduri să se-ascundă.

Prin labirint un vis frumos fecundă...
Ce reci sunt stropii rătăciți de vânt,
Din glasul ploii mai rămâne-o undă.

pomada din tipsie

mi-am pregătit pomada pe-o tipsie 
un strop de vin și-un bulgăre de lut 
rostind cu jind descântul absolut 
furat din buza șatrei la chindie

ce ar putea dorința să-mi învie
de-a fi semănător de idealuri
sau albatrosul spărgător de valuri
zburând spre cer cu multă măiestrie

veniți de-mi ungeți rănile din coastă
plantați lăstarul dorului de voi
la cumpăna fântânii cu năpastă

unde se scurge-o lacrimă albastră
sudoarea minții, mustul cel de soi
din piept se-nalţă pasărea măiastră

Copaci vitregiţi de pădure

Vorbesc despre iarnă copacii
Au crengile pline de ciori,
Mai ieri se-auzeu doar viori,
Din luncă şopteau vara macii.

Se duse şi toamna prin ploi
Şi foşnetul frunzei s-a dus,
Cocori au zburat spre apus,
În beciuri curg vinuri de soi.

Ogrăzile-s pline de lemne
Ce-au plâns spintecate-n secure,
În foc se vor stinge, sunt semne.

Copaci vitregiţi de pădure
Cu suflet cenuşă şi jar,
Doresc biciul iernii să-ndure.

 spinul din rană

a înflorit un rug de spini, e semn
că sângele încă musteşte-n rană
pe vreascuri via mai păstrează mană
se-adună carii-n crucile de lemn

pe clopot se aşează promoroaca
martiri captivi... altare jefuite
catapetesme rupte, prăfuite
măsoară pruncul cu-n cuţit băltoaca

Iisus cu-n taler plin cu lacrimi grele
ne spală roşul scurs până la coate
plecăm pe rând cu alte mâini, curate

ne aşezăm din nou la coadă, plini
pân la genunchi purtând în mâini coroana
El, resemnat, primeşte daruri, spini

 ultima zi

răcoarea umbrei sfredeleşte trupul

sub aripi mari de neguri rătăceşti

în urma ta păşeşte sprinten lupul

şi-n inimi de pădure te-adânceşti

din pliscul morţii bei avid otrava

ţi-e aşa de sete, tot mai vrei să bei

în tine se-nfierbântă iarăşi lava

cauţi lumina, vrei din cer s-o iei

vânat de neguri aspre de tăcere

te zgribuleşti la poale de stejar

simţi lutul ca o ultimă plăcere

când mintea ta-i strivită-ntr-un mojar

pe patul morţii, risipit în umbră

ultima zi ţi-e palidă şi sumbră

 Perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu

Tu, perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu
Pe țărmul deznădejdii noastre când ne țipau în tâmplă păsări,
Veneau în visul nostru noaptea trezind regrete şi ocări,
Îşi sfâşiau plângând din aripi mânați de blândul alizeu.

Ne aruncam în guri de valuri orbiți de forța neputinței,
Ne mesteca în dinți păcatul curgându-ne din carne vina,
Pe fundul mării-ntunecate ne căutam smeriți ruina
Purtând în mâini a ta lumină, străpunşi de foc şi necredință.

Spărgând icoanele-n biserici încununam cu lauri gropi,
Cu rânjetul mereu pe buze clădeam altare putrezite,
Am ars pe rug copii şi îngeri rugându-ne la sfinți şi popi.

Întruchipat în mii de gânduri, în cerşetor sau împărat,
Purtând la gâtul nostru perla, te-am umilit şi te-am trădat
Şi-am construit o nouă cruce...Tu iartă-ne, suflet curat!

Zori asfințite

Am mai fost aici de multe ori
în locul de lumină-ntunecată:
De ce mi-e teama-n suflet presărată?
De ce atârn de lanțuri şi de sfori?

Mă strâng pereții şi mi-e foarte frig
în iadul unde-i vifor şi e gheață,
mă urmăreşte-o umbră de paiață
chiar dacă tac în sufletul meu strig.

În brațe port buchete mari de flori
culoarea lor e gri pline de lacrimi,
s-au stins sorbind amarul din licori.

Şopteşte zidul, limba-i ascuţită
s-a-nfipt precum pumnalul în batal
sfidând în zori privirea-mi asfințită.

 Piatra din piatră

Bătrânul înţelept i-a dăruit o piatră
şi-a dat apoi suflarea şi a plecat spre cer,
l-a învelit nepotul cu-n colţ de lăvicer
şi-apoi s-a dus în lume stingând focul din vatră,

Sărac şi plin de gânduri a rătăcit prin lume
purtând în buzunar destinul unei pietre...
în vis îi vine-adesea un om, bătrânul Petre,
ţinând în mâini o piatră pe care-a scris un nume.

,,Ioane,,-i spuse moşul... ,,în piatră e-o comoară,
n-o arunca în mare ci-i înţelege rostul,
atunci când vine timpul necazul o să piară,,.

Cănd s-a trezit Ion, lovi cu piatra-n piatră
şi-n mijloc, ca un suflet, un diamant se-arată,
s-a-ntors în sat o vreme s-aprindă focu-n vatră.

 Osândire

Muşcă valul din nisipuri parcă-ar vrea să ne înghită,
spânzurate-ntr-o clepsidră ne stau trupurile goale,
vântul împrejur danzează, suflă nesătul în foale,
s-a aprins în vale focul, fierbe apa din marmită.

Degetele răsfirate rup pedelele de fum...
muntele-i legat de ape, albatroşi cu ochi de stele