SONETE

SONETE-ANA PODARU

Perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu

Tu, perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu
Pe țărmul deznădejdii noastre când ne țipau în tâmplă păsări,
Veneau în visul nostru noaptea trezind regrete şi ocări,
Îşi sfâşiau plângând din aripi mânați de blândul alizeu.

Ne aruncam în guri de valuri orbiți de forța neputinței,
Ne mesteca în dinți păcatul curgându-ne din carne vina,
Pe fundul mării-ntunecate ne căutam smeriți ruina
Purtând în mâini a ta lumină, străpunşi de foc şi necredință.

Spărgând icoanele-n biserici încununam cu lauri gropi,
Cu rânjetul mereu pe buze clădeam altare putrezite,
Am ars pe rug copii şi îngeri rugându-ne la sfinți şi popi.

Întruchipat în mii de gânduri, în cerşetor sau împărat,
Purtând la gâtul nostru perla, te-am umilit şi te-am trădat
Şi-am construit o nouă cruce...Tu iartă-ne, suflet curat!

Zori asfințite

Am mai fost aici de multe ori
în locul de lumină-ntunecată:
De ce mi-e teama-n suflet presărată?
De ce atârn de lanțuri şi de sfori?

Mă strâng pereții şi mi-e foarte frig
în iadul unde-i vifor şi e gheață,
mă urmăreşte-o umbră de paiață
chiar dacă tac în sufletul meu strig.

În brațe port buchete mari de flori
culoarea lor e gri pline de lacrimi,
s-au stins sorbind amarul din licori.

Şopteşte zidul, limba-i ascuţită
s-a-nfipt precum pumnalul în batal
sfidând în zori privirea-mi asfințită.

 Piatra din piatră

Bătrânul înţelept i-a dăruit o piatră
şi-a dat apoi suflarea şi a plecat spre cer,
l-a învelit nepotul cu-n colţ de lăvicer
şi-apoi s-a dus în lume stingând focul din vatră,

Sărac şi plin de gânduri a rătăcit prin lume
purtând în buzunar destinul unei pietre...
în vis îi vine-adesea un om, bătrânul Petre,
ţinând în mâini o piatră pe care-a scris un nume.

,,Ioane,,-i spuse moşul... ,,în piatră e-o comoară,
n-o arunca în mare ci-i înţelege rostul,
atunci când vine timpul necazul o să piară,,.

Cănd s-a trezit Ion, lovi cu piatra-n piatră
şi-n mijloc, ca un suflet, un diamant se-arată,
s-a-ntors în sat o vreme s-aprindă focu-n vatră.

 Osândire

Muşcă valul din nisipuri parcă-ar vrea să ne înghită,
spânzurate-ntr-o clepsidră ne stau trupurile goale,
vântul împrejur danzează, suflă nesătul în foale,
s-a aprins în vale focul, fierbe apa din marmită.

Degetele răsfirate rup pedelele de fum...
muntele-i legat de ape, albatroşi cu ochi de stele
şi-au prins aripile-n gânduri împletindu-ne chitele,
timpul şi-a restrâns mireasma în esenţă de parfum.

Liniştit vorbeşte lacul, vântul s-a grăbit să plece,
feţe de copii şi tineri se transformă-n alte feţe,
ară boii mii de chipuri, şanţuri vii prin bezna rece.

Am zărit pe cer o mână cu-n mănunchi de crizanteme,
ninge aspru cu petale peste gropi abia săpate...
măini pe veci împrenunate sub un voal de anateme.

 Iarna cumpenelor reci

Ca plumbu-i răsăritu-n ochii mei,
m-afund în cuibul boabelor de rouă,
mi-e universul spintecat în două
sub auspiciul umbrelor... temei.

Cu fusul rupt şi fruntea aplecată
m-agaţă iarna cumpenelor reci,
cu pieptul gol strig către corbi:,,Areci!
să nu mă dau pe-o cârpă scuturată.

Mă muşcă fiara şi-a-nceput să-mi placă,
din carne-a ce-a rămas de gând săracă
mai scapără scânteie de cuvânt...

M-agăţ de taina morilor de vânt,
pe cerul gurii gustul de pământ
mi-a pus armura... vama să mă treacă.

Fulgi de zăpadă

Ai spus că vine iarna peste noi...
că ne vom pierde noaptea prin zăpadă,
eu te-am rugat să ne desprindem goi
de-acest pământ, dar nimeni să nu vadă.

Pierduți am fost prin fulgi ca doi condori,
ne-am îmbrăcat cu straiele zăpezii,
pluteam sculptând arcuşuri şi viori,
cântam zdrobind furtunile amiezii.

Purtam în irişi albe flori de gheață,
în trupul nostru rece viscolea:
,,Adorm iubite, ninge sau e ceață?"
,,Răspunde-mi!"peste gându-mi troienea.

,,Să nu adormi!" mi-ai spus... ,,mai arde foc",
la pieptu-ți cald mai e un singur loc...

Din lutul sterp

Cade cerul în fântâna ochiului răpus de teamă
să mai bea o-nghiţitură din esenţa ce-a rămas,
otrăvită-i apa toată de urmaşii lui Atlas...
ce-au strivit de fruntea lumii clopotele de alamă.

Spânzuraţi de cruci înfipte până-n pântece de mame
stau copiii nenăscuţi sub ai umbrelor potcoave,
despuiaţi se zbat agonic peste-a nopţilor hrisoave
zei ce-şi scrijelesc pe frunte ale vieţii monograme.

Cine-a otrăvit fântăna orb a fost, sătul de miere,
pus în lanţuri chiar de fiii ce s-ar fi născut din sine
n-a dorit la judecată foi din cartea cu doctrine...

Se-adâncesc sub pleoape şanţuri precum lutul ce se crapă,
lacrimi nu-s şi nu vin cerbii cu-ai lor pui să se adape,
vin doar lupii, corbii, câinii... cu-ai lor colţi de foc să sape.

 Ne naştem cui din rana-nsângerată

Mergem în mâini cu pasul înapoi
pe drumul plin de pietre ascuţite,
desprins din vadul mării despărţite,
goniţi de-o haită mare de strigoi.

Nu-nchidem ochii dezveliţi de gene,
nu ne-agăţăm de malul cel surpat,
stăm agăţaţi de-un vis înfiripat,
de-acele gânduri cu trăiri perene.

Ne naştem cui din rana-nsângerată
cu tălpile înfipte-n cerul sfânt,
bătuţi în cartea vieţii cu-o erată.

Ne este viaţa pajişte curată...
ne este pom ce muşcă din pământ
cu floarea ce se vrea nescuturată.

Temniţa iubirii

Îţi gust sărutul dulce, frumoasa mea femeie,
din cerul gurii arse cascadele se rup...
fiori mă trec prin gânduri, coboară-ncet prin trup
prin dansul smuls din braţul miresmei de cameie.

Sub degetele-ţi fine obrazul meu tresare,
lipit de zidul vieţii şoptesc zâmbind poeme,
să fiu bătut în lemnul trăirilor boeme
în chingile iubirii primesc pe răni şi sare.

Să te zidesc în mine, să-mi fii pe veci durere,
învăţ sub pleoapa nopţii a meşterilor cale
cum să transform sărutul în mii şi mii de zale.

Înconjurat de lanţuri, iubirea-ţi libertate,
nebun de fericire să pot muri închis
căci temniţele tale îmi sunt al nopţii vis.

Cai şi fluturi

În jurul meu sunt fluturi ce-au obosit să zboare,
se sting pe rând odată cu florile de mac...
în mine ţipă păsări, le dau din pumni abrac
ce cade din desaga ce-atârnă pe-o spinare.

Îmi şchiopătează calul ce şi-a vândut potcoava
acelui om în negru, l-a dat pe-un ghem de aţă
ce l-a-nfăşat pe fusul ce zilele-mi agaţă...
şi-a dat ca ort şi-un dinte, nu-şi mestecă otava.

I-aş da şi eu din mine un snop de iarbă verde
să-i stăpânesc din teama că viaţa ne desparte,
că-n ochii lui lumina de-un timp, încet, se pierde.

Mi-a zis că-şi vinde coama şi hamul şi-o zăbală
să nu-mi pierd strălucirea smaraldului din ochi
şi ştiu, s-ar da degeaba să scap, eu, de năbală.

Ea... tace, azi

Şi-i prea târziu, trezit de-a ta durere,
să-i dăruieşti ce-n suflet veşnic porţi
când ea, cu paşi grăbiţi, închide porţi,
cerşind la vămi un strop de mângâiere.

Vei fi murit cerşind o-mbrăţişare,
tu... ce-ai ţinut în lanţuri fericirea,
tot picurând pe rana ei iubirea,
schimbând ades a ta înfăţişare.

Păstrează, deci, ce-ai strâns în tine ieri
şi nu-ndrăzni la capul ei să ceri
ce nu ai dat când ochii ei sclipeau.

Rămâi aşa, cu ziduri dărâmate,
la gât purtând doar lanţuri sfărâmate,
ea tace, azi... nu poate-a dărui.

Frânturi de lumină

Puzderii de lumini incandescente
coboară-n bezna inimii deşarte,
par lampadare ce-ar dori să poarte
cupola nopţii-n bărci iridescente.

Circumvoluţiuni închise-n sfere...
reci închisori săpate-adânc în piatră,
ghioc furat, de un şaman, din şatră,
pentru un gând din alte emisfere.

În ficeare zi când ţi-este noapte,
de-i cald afară, dar în tine-i rece
te lasă-nvăluit de mii de şoapte

şi-n mângâierea sferelor divine
aprinde lampa ferecată-n vise,
eliberat din ziduri în ruine(...).