Singurul meu crez
-pastel-
Ana PODARU

Norii fug din calea primăverii,
Iată că nici vântul nu mai bate,
Iarna parcă se târâște-n coate,
Fuge melc mușcând din vatra serii.

Iarba a-ncolțit pe lângă case
Lângă gard mijesc pe rând lalele,
Sub stejari sunt pui de brebenele,
Sfârâie zăpezile rămase...

La fereastră-aud un ciripit,
Bat în geam privighetori cu ciocul
Căutându-și pentru cuiburi locul,
În fântâni izvoare-au ațipit.

Umbra norilor e peste case
O fantasmă cu o trenă lungă,
Blestemând, în grote o s-ajungă
Mângâind răceala strânsă-n oase.

Râde-un soare palid de prin nouri
Și-a legat fular de curcubeie,
Are gene aspre... de femeie,
Renașterea-i vioară cu ecouri.

Doar în om nu-i loc de primăvară,
Gerul aspru-a cotropit cuvântul,
Pașii lui sunt una cu pământul,
Cuib de flori și-un munte de povară.

Parcă văd un licăr de lumină
Așezat pe un mănunchi de iriși,
Genele copiilor proscriși
Fluturând sub blană de hermină.

Scoarța crapă, mugurii pe ramuri
Stau ca niște note muzicale,
Crengile, cordoane-ombilicale,
Leagăn, vântul parcă-i prins în hamuri.

Doi bătrini, femeie și bărbat
Merg pe drum, nici ei nu mai știu unde,
Semnul întrebării le răspunde
Legănându-și spatele curbat.

Eu mai am pe limbă primăvară,
Gustul ei mă face să vibrez,
Primăvara-i singurul meu crez
Ce-l rostesc din nou, seară de seară.