Aripile pajurei
poveste pentru copii(proză scurtă)
Ana PODARU

Cânva, mai demult, se spunea că în inima pădurii trăia o pasăre înspăimântătoare ce se hrănea cu copiii furați din sat. Pasărea nu putea fi văzută decât după ora șase când apunea soarele, atunci ea se întoarcea la cuibul ei cu prada ce o împărțea cu puii abia clociți. Copiii auziseră legenda pajurei de la tatăl lor, dar neascultând de sfaturile lui, ei se afundă în pădure. Will cântă o melodie lovind cu bățul frunzele mari de brustur ce-i apar în cale. Emilly țopăie într-un picior de la o scorbură la alta spre disperarea iepurilor ce aleargă speriați părăsindu-și locuințele modeste.
-S-a înnoptat zice Will, ar trebui să ne întoarcem, mama o să se supere.
-Nu!... vreau să văd pajura, mama zicea că se întoarce la cuib la apus... zise Emilly afundându-se tot mai mult în pădure.
Luna le lumina cărarea încercând să-i ferească de micile obstacole apărute în cărarea îngustă, brazii șușoteau îngroziți de curajul copiilor de a se avânta în pădure tot mai mult.
-Cheamă vântul!... spuse brăduțul de pe colină către fagul bătrân, poate se vor întoarce de frică.
-Vântule, vântule, nu mai hoinării prin crânguri, vino când avem nevoie de tine, sperie acești copii și făi să se întoarcă la casele lor!... strigă stejarul către vânt.
Vântul apare din senin și foșnește zgomotos frunzele pomilor din jurul copiilor mai apoi lovind cu putere o creangă uscată pe care o aduce în calea lor.
-E un semn rău, hai să ne întoarcem acasă... zise Will cu teamă.
-Fricosule, fricosule!... răspunde râzând Emilly, ascunzându-se după fagul bătrân.
Will ocolește ramura uscată și încearcă să o găsească pe sora lui ce se afundă tot mai mult în inima pădurii, ascunzându-se după copaci, răzând zgomotos.
-Cheamă ploaia!... zise brăduțul câtre stejar.
-Vino ploaie, nori veniți și copiii mi-i opriți!... strigă stejarul către cer.
Norii acoperă luna și începe să plouă cu picături mari doar în jurul copiiilor și în dreptul cărării ce se tot îngusteaza cu cât înainteaza mai mult, dar copiii se adăpostesc într-o scorbură așteptând să treacă ploaia.
-Ar trebui să ne întoarcem, astea sunt semne rele, nu-ți amintești ce spunea mama?... să nu ne apropiem de cuibul pajurei după ora șase, cred că e trecut de șase...spuse Will îngândurat.
-Fricosule, fricosule!... nu ești curajos ca tata, vreau să fiu ca tata, vreau să văd pajura!...răspunse Emilly cu vocea pițigăiată, strâmbându-se la WIill.
Ploaia se oprește și copiii pornesc la drum urmând licuricii de pe cărare.
-Cheamă păsările nopții!... spuse din nou brăduțul către fagul bătrân legănându-și crengile.
-Păsări, veniți, din peșteri sau grote, copiii-mi opriți!... strigă fagul către inima pădurii.
Dintr-o dată se aude un vuiet puternic și sute de lilieci, bufnițe uriașe și corbi se apropie de copii trăgându-i de păr și de haine cu ciocurile. Liliecii zburau deasupra capului lor iar bufnițele cântau cântecul morții rotindu-și capetele în sensul de mers al ceasului... BU-HU-HU, BU-HU-HU!... se auzea de printre crengi, apărând tot felul de ochi înspăimântători. Corbii-și desfăceau aripile scuturănd puternic din ele către copii. Will își acoperă trupul cu mantaua și se așează la pământ în timp ce Emilly caută să alunge păsările cu un băț.
Păsările pleacă și se așterne o liniște apăsătoare.
-Will, au plecat, ieși de sub manta fricosule, au vrut să ne sperie!... hai să mergem că mai e puțin, uite că se întunecă tot mai tare și a răsărit iar luna și stelele...spuse Emilly.
Will se ridică, își scutură mantaua și o așează pe umeri, apoi o urmează pe Emilly ce încearcă să acolească un bolovan uriaș apărut misterios în cărare.
-O să dăm de belea, mama o să ne pedepsească, mai bine ne întoarcem, inventăm noi ceva să-i treacă supărarea... spuse Will atent la crengile uscate ce-i trosneau sub picioare.
De această dată Emilly tace ignorându-i spusele afundându-se tot mai mult în pădure.
-Cheamă vietățile pădurii!... e ultima încercare să-i oprim, spuse pentru ultima dată brăduțul îngrijorat.
-Șerpi și lupi vă arătați, pe copii mi-i speriați, drumul să mi-l înfundați!... strigă stejarul îngrijorat.
Dintr-o dată frunzele încep să foșnească și șerpi uriași apar în jurul copiilor legănându-și trupurile și fluturându-și limbile sâsâind asupra lor...SÂSSS, SÂSSS!... din inima pădurii lupii încep a urla alegând cu viteză către copiii neascultători. Se opresc în fața lor doi lupi tineri zbârlindu-și părul înspăimântător și arătându-și colții mârâind...MÂRRR, MÂRRR!... poate, poate se vor speria și-și vor abandona aventura.
Will o ia la fugă în sens invers întoarcerii acasă, tot spre inima pădurii iar Emilly îl urmează. Tot fugind speriați la un moment dat constată că lupii au dispărut iar șerpii s-au retras în vizuinele lor.
-A fost doar o închipuire de-a noastră, cred că m-am speriat și eu puțin, hai să intrăm în grota asta să ne odihnim, am o prăjitură furată de la bunica Marta de pe masă, o împărțim!... zise Emilly către Will căutându-se în buzunare.
Copiii se îndreaptă către grotă și se așează pe un pat de frunze. Emilly desface șervețelul și Will rupe jumătate din prăjitură înfulecând cu poftă.
-Hai să înnoptăm aici, nu e așa frig și dimineață ne vom putea întoarce acasă!... spuse Will către Emilly.
-Fricosule, fricosule! se strâmbă Emilly la el ridicându-și ambele mâini cu degetele răsfirate pentru al speria pe Will... Eu merg să văd pajura, tu te poți întoarce!... și se rădică de pe patul de frunze îndreptându-se spre ieșire.
-Stai, unde pleci?... mă lași singur aici?... vin cu tine, mi-a zis mama să nu te las o clipă singură!... strigă Will în urma ei ridicându-se să o ajungă din urmă.
Copiii se iau de mână și abandonează grota căutând altă cărare ce duce-n inima pădurii afundându-se tot mai adânc în poienile întunecate. Dintr-o dată totul se întunecă în jurul lor, nu se mai vede cărarea, nici pomii, nici pietrele și se face o tăcere de nedescris, copiii înaintează prin ceața deasă ce coborâse peste ei. Will aude un zgomot puternic și țipetele disperate ale surorii ei care se prăvale în prăpastia ce s-a deschis sub picioare. Zgomotul dispare și doar ecolul mai răspunde făcându-l să se cutremure.
-Emilly, unde ești?... Nu te mai văd... șoptește cu vocea gătuită de spaimă... Nu te mai juca cu mine, recunosc că sunt un fricos, dar nu te mai ascunde!... Face un pas înapoi, apoi strigă cu mâna la gură făcând din palmă paravan pentru a-și înteții strigătul disperat.
-Emillyyy, Emillyyy!... strigă băiețelul în toate părțile ascuțindu-și urechile pentru a primi un răspuns.
Emilly alunecă tot mai mult în prăpastie lovindu-se de crengile uscate și de stânci țipând. La un moment dat se oprește pe ceva moale, un pat de pene așezate pe niște crengi iar lângă ea patru ciocuri imense deschise către cer, așa guri mari nu mai văzuse niciodată, puteai să le vezi pântecele puilor la cât de larg erau deschise ciocurile în așteptarea hranei. Erau puii pajurei ce-ți așteptau mama cu hrana. Dintr-o dată și-a amintit spusele mamei...,, pajura se hrănește cu copiii neascultători'', Teama i se înfiripă în suflet și se gândește cum să facă să se ascundă de pajura ce urma să o înghită. Will face și el un pas înainte și alunecă în prăpastie lovindu-se cu capul de o stâncă. Cade lângă sora lui ca un bolovan fără să scoată un sunet.
-Will, Will!... Scoală-te! suntem în cuibul pajurei, uite puii, sunt uriași, mai sunt și ouă neclocite, hai să ne ascundem, vine pajura... și-l trage pe Will sub aripa unuia dintre pui pândind cu ochii mari când vine pajura. Will doarme cu o rană la cap ce-i sângerează. Emilly încearcă să-l trezească, dar Will nu răspunde, observă săngele de pe mâinile ei și-l pipăie pe Will în dreptul rănii de la cap. Se sperie, se gândește că puii vor simții mirosul de sânge și vor atenționa pajura de prezența lor, sau poate chiar pajura va simții gustul fraged de copil pe limba ei după ce-i va mânca. Simte gâinațul păsărilor uriașe, bagă mâinile în găinaț și-l mânjește pe Will din cap până-n picioare strâmbând din nas. Apoi se uită la ciocurile deschise ale puilor și se freacă speriată pe trup cu găinaț gândindu-se că astfel o să scape de moarte. Luna se acoperă cu o pată uriașă în forma a două aripi deschise, era pajura, un țipăt ca un pumnal taie liniștea nopții în mii de bucâți, apoi alt țipăt vestește reîntoarcerea mamei la puii ei. Emilly îl scutură pe Will și-l trage tot mai mult sub aripa puiului de pajură.
-Scoală-te!... Scoală-te!... Vine pajura, vine pajura!... o să ne înghită cum spunea mama.
-Mi-e somn, lasă-mă-n pace cu prostiile tale!...șoptește Will și se ghemuiește sub aripa protectoare crezând că-i acasă în patucul lui călduros.
Pajura scoate un țipăt asurzitor și planează peste cuib în cercuri ținând în gheare un iepure. Apoi cu aripile desfăcute peste cuib și păsări așează iepurele în cuib și ciupește cu putere din carnea fragedă împărțind bucată cu bucată puilor ce înghițeau carnea ce încă se zbătea în gâtlejul lor hămesit. Will se trezește și o întreabă pe Emilly:
-Unde suntem?... ce-i cu zgomotul ăsta, parcă suntem în gâtlejul unui uriaș.
-Ssst...suntem în cuibul pajurei, sub aripa unui pui, taci că ne mănâncă și pe noi!... spuse fetița cu ochii aproape ieșiți din orbite de frică ținănd un deget în dreptul buzelor... Trebuie să stăm aici până pleacă pajura, asta dacă nu ne simte și nu ne mănâncâ și pe noi.
-Ce miroase așa?... cu ce te-ai uns?
-Taci că te-am uns cu găinaț de pajură să nu ne simtă, nu mai face zgomot... taci odată!...
Will se strânge ghem și se lipește de trupul puiului de pajură încercând să tragă penele peste trupul lui speriat.
Pajura se așează peste pui mulțumită și adoarme strângându-și puii și ouăle sub ea. Copiii stau ghemuiți sub aripa puiului de pajură încercând să nu facă zgomot. Will își ține respirația de frică. Emilly îi face semne să respire că se sufocă scoțând capul de sub aripă, începe să plouă torențial, pajura mamă își desface aripile protectoare acoperind întreg cuibul, puii dorm îndestulați. Emilly încearcă să se cațere pe marginea cuibului, dar nu reușește să treacă de penele dese ale pajurei să găsească un mijloc de evadare. Erau captivi sub aripile mamei pajure. S-a strecurat înapoi sub aripa puiului de pajură, Will adormise cuprins de căldura trupului puiului de pajură. Emilly se așează lângă el și închide ochii ascultând bătăile de inimi încercând să le diferențieze. Numără în gând cuprinsă de un sentiment de vinovăție. O lacrimă-i pornește de sub pleoapă trasând o dâră pe obraz... Of, de o ascultam pe mama... e vina mea, e vina mea!... își spune în gând, repetând aceeași frază până adoarme. Dimineața pajura începe să curețe cuibul cu ciocul și cu ghearele, aruncând găinațul uscat cu ciocul peste marginile cuibului, apoi își întinde aripile ridicându-se peste cuib încercând să mute puii dintr-o parte în alta. Ghearele trec pe lângă pieptul lui Will, acesta amuțind de frică, Emilly se agață de aripa puiului ținândul pe Will de mână. Pasărea se ridică cu puiul în gheare și cu copiii atărnând de o aripă, apoi așează puiul cu grijă pe locul curat. Mută cu ciocul și ouăle rămase neclocite și se face nevăzută zburând spre înaltul cerului. Emilly sare într-un picior de bucurie și încearcă să caute o ieșire din cuib, dar cuibul era bine căptușit cu crenguțe uscate, paie și pământ. Will se urcă în spinarea ei și se uită peste cuib cu mâna streașină la ochi să vadă cât mai departe, apoi privește în jos și se întoarce către Emilly spunând:
- Nu avem nici o șansă să coborăm, cuibul este pe o stâncă abruptă, nu avem nici o funie, suntem captivi în cuibul pajurei.
- O să ne mănânce, sau ne dă hrană la pui, trebuie să găsim o soluție!... răspunde Emilly îngrijorată.
Dintr-o dată se aude un țipăt straniu, nu era al pajurei mamă, peste cuib se rotește o umbră, copiii ridică capul și văd cum un vultur dă târcoale cuibului apropiindu-se tot mai mult. Emilly scoate un băț din marginea cuibului pregătită să lupte pentru viața puilor de pajură. Will caută și el să scoată o ramură uscată. Vulturul se apropie cu aripile deschise și cu ciocul desfăcut gata să înșface unul dintre pui, Emilly lovește cu putere capul vulturului, pasărea scoate un țipăt și se ridică din nou în aer survolând cuibul, puii speriați țipă făcând un zgomot infernal. Bill pregătește și el ramura ascuțită și încearcă să țintească ochiul vulturului, dar ramura nu nimerește ținta. Emilly se ridică pe vârful degetelor de la picioare și lovește iar cu bățul capul vulturului care-și scutură capul și lovește cu aripile aerul din jur apoi se ridică și zboară tot mai sus abandonându-și prada. Copiii răsuflă ușurați și se așează lângă un ou.
-Dacă se întoarce?... o să înhațe un pui și poate și pe noi odată cu el...spuse Emilly.
- Îl omor, îi bag un băț în ochi...vai, se întoarce pajura, uite și vulturul, auzi țipătul ei?... e prin apropiere, uite-o că vine!...strigă Will încremenit.
Pajura plonjează în cercuri deasupra cuibului apoi aterizează cu aripile desfăcute în cuib. Copiii stau ascunși după un ou. Puii zbiară cu ciocurile desfăcute. Pajura-și desface din nou aripile și-și ia zborul survolând cuibul, vulturul se apropie iar de cuib, pajura se apropie de vultur și începe lupta corp la corp. Copiii privesc cu cele două păsări se lovesc cu aripile violent. Păsările se despart și se apropie iar lovindu-se cu ghearele, apoi sfâșiindu-se cu ciocurile încearcă să-și țină echilibrul în aer cu aripile desfăcute. Vulturul abandonează lupta și zboară înapoi spre crestele muntelui. Pajura se întoarce la cuib însângerată. Copiii privesc încremeniți pajura cum încearcă să-și mângâie puii cu aripile, ochii ei mari jucau în lacrimi, o lacrimă cade pe fruntea lui Will și-i spală fața, găinațul se prelinge pe obraji și pajura-l vede. Dintr-o dată-și desface iar aripile și încearcă să-l prindă pe Will în gheare, dar puiul de pasăre-și întinde aripile și-l acoperă pe Will protejându-l. Emilly se strecoară și ea sub aripile puiului de pajură. Între timp unul dintre ouă începe să crape, Mama Pajură privește cum un cioc străpunge coaja de ou, apoi se zăresc doi ochi mari negrii, coaja de ou rămâne fermă și nu se dă de tot crăpată așa că pajura încearcă să decojească puiul scoțându-l la lumină. Emilly iese de sub aripa celuilalt pui și începe să rupă din coajă ajutând la clocirea noului pui, Bill prinde curaj și trage și el de o bucată de coajă. Puiul scoate o aripă, apoi încă una și coaja cedează. Lichidul se revarsă pe copii și-i spală de găinaț, dar ei fiind preocupați de clocirea puiului nu observă că sunt în pericol de a fi văzuți. Puiul golaș și ud încearcă să iasă din coaja rămasă, dar nu reușește, Emilly îl trage cu putere din coajă, puiul se desprinde de coajă și cade peste Emilly. Will râde, pajura începe să dea din aripi să-și usuce puiul, bucuria din ochii ei era vizibilă apoi mângâie copiii cu aripile și zboară din cuib plecând după hrană.
Copiii prind curaj și nu se mai mânjesc cu gâinaț, dar soarele-i dogorește și cad aproape leșinați lângă pui. Nu mai mâncaseră de două zile și nici apă nu aveau. Între timp părinții au dat zvon în sat și toți sătenii au început să răscolească pădurea în lung și-n lat căutând urmele copiilor. Mama-și striga disperată copiii. Pajura se întoarce cu un alt iepure și-l împarte puilor apoi ridică copiii pe aripile ei și zboară spre sat. Aude strigătul mamei și se apropie de ea punându-i copiii la picioare. Încearcă să facă cale-ntoarsă, dar tatăl copiilor îndreaptă pușca spre ea. Emilly strigă disperată așezăndu-se în fața pajurei:
- Tată nu, nu o împușca!... ne-a salvat viața, nu e adevărată legenda, ea nu mănâncă copii. Will se ghemuiește la pieptul mamei plângănd.
Tatăl coboară pușca de la ochi, eliberează cocoșul și dă drumul păsării să zboare luându-și fetița în brațe. Pajura zboară spre cuib privită de familia reunită. Sătenii află pățania copiiilor și abandonează ideea de a vâna pajura. Pasărea devine protectoarea satului iar satul primește numele PAJURA.