Copiii noștri(proză scurtă)
Ana PODARU

Eram voluntară a Crucii Roșii Române undeva prin toamna anului 2001 când am primit sarcina de a face anchete sociale în colonia de la gară a orașului Vulcan. Împreună cu echipa ne-am adunat în fața sediului la primele ore ale dimineții și am plecat să vizităm familiie ce ne solicitau ajutorul. Ne doream foarte mult să-i avem pe lista ajutoarelor de Crăciun, alimente necesare sărbătorilor de iarnă și hăinuțe groase pentru iarnă. Încă de la trecerea căii ferate ne-a întâmpinat o haită de câini înfometați ce-și târâiau puii slăbănogi după ei. Am pășit temători printre ei ținăndu-ne străns de braț unii de alții. După câțiva pași ne-a izbit un damf de gunoi și au început să apară în stânga și în dreapta nostră peturi și pungi de gunoi sfâșiate de câini, împrăștiate peste tot. Cu cât ne apropiam mai mult de casele dărăpânate mormanele de gunoi tronau ca-n împărăția gunoaielor. Am strâns din nas și am privit cum se apropie trenul încărcat cu cărbuni, dintr-o dată trenul s-a oprit și au năvălit zeci de oameni cu lopeți să-l jefuiască. Priveam cum cărbunele este aruncat pe lângă tren de oamenii cățărați pe vagoane. Dintr-o dată trenul s-a pornit și sirenele poliției ne-au ascuțit teama si surprinderea. Oamenii au început să sară din vagoane dispărând printre tufișuri și pe după case. Ne-am îndepărtat văzându-ne de trabă, mașina poliției a trecut pe lângă noi încet dându-ne impresia că nu vor să strice planurile nimănui, că-și fac numai datoria. Ne-am apropiat tot mai mult de casele dărăpânate întrebând de numele familiilor de pe lista noastră. O femeie ce ne-a recunoscut imediat de la alte acțiuni umanitare a venit să ne întâmpine:
-Ce ne-ați adus?... unde ați descărcat ajutoarele, vreau și eu un kil de ulei.
- Nu avem nimic la noi Zambilo, suntem în vizită doar, ne dai și nouă câteva informații despre frații Corlat?
-Stau un pic mai la vale, după ce luați curba...zise Zambila, așa o porecleau oamenii locului.
Am urmat indicațiile ei și ne-am apropiat de marginea cartierului mergând pe străduțele înguste cu câinii după noi. Căutam două familii cu copii mici, doi dintre ei abia născuți. Cu cât ne apropiam mai tare cu atât casele deveneau mai dărăpânate, pereții erau mai scorojiți, ușile cădeau din țățăni, ferestrele erau sparte, acoperișurile aproape căzute, țigle împrăștiate peste tot, cărămizi sparte , cuie și cioburi de sticlă. Unele case aveau câteva țoale atârnate la ferestre și uși. Oamenii ne priveau mirați, nu înțelegeau de ce le-am invadat teritoriul, doar câinii le erau familiari. Am recunoscut un tânăr ce venea mereu la centru după lapte praf. L-am întrebat unde stau frații Corlat? A început să zâmbească și ne-a arătat cu degetul un bordei construit din tablă ruginită și bucăți de scăndură, arăta ca un coteț de găini, ca o mică magazie de lemne. M-am apropiat de cușa improvizată ce era închisă cu un piron îndoit bătut în scândură. Îmi era teamă să deschid, dar mi-am luat inima-n dinți și am deschis. O imagine de coșmar ne-a străfulgerat sufletul. Un copil dormea pe un pat improvizat învelit cu niște țoale, lângă el un reșou dintr-un bolțar pe care fierbeau câțiva cartofi în coajă. Gândul că acel copil putea să cadă pe reșoul fierbinte și să moară în chinuri groaznice m-a îngenuncheat. Lacrimile mi-au străpuns ochii și au năvălit pe obraz. Un sentiment de milă și furie m-a făcut să tremur cu pumnii strânși, credeam că visez, că este un coșmar în care m-am trezit. Un copil într-o cușcă, intr-un coteț cu firele de electricitate trase pe pământ aproape de el, neizolate. Scârțâitul ușii la trezit, s-a uitat la noi speriat, cu ochii mari și somnoroși, mirosea a alcool, era murdar și zdrențuit, cu părul nepieptănat și cu obrajii mânjiți de praf de cărbuni. Sub acea imagine apocaliptică se ascundea tandrețea unui copil, frumusețea lui. Ne-a privit lung și a zâmbit ștrengărește ștergându-și mucii de la nas cu dosul palmei. M-am apropiat de el și l-am luat în brațe, avea 2-3 anișori, nu știa să vorbească. S-a cuibărit în brațele mele fără teamă, am îndepărtat reșoul improvizat cu piciorul și am ieșit din cămăruță.
-Unde-i mămica ta?...l-am întrebat eu... Cum îl cheamă?... m-am adresat celui ce ne-a arătat monstruasa căsuță.
-Cred că s-a dus la futut! a spus el în glumă...Sau la furat cărbuni cu amantu...nu am văzut-o azi...
-Bine dar ei sunt mulți frați, care dintre ei este tatăl, el unde este?
-Aaaa, păi ăla-i la pușcărie, domniță, l-o luat înainte să fete Tanța....spuse el zâmbind.
-Și cine are grijă de ei?...
-Nimeni domniță, bine măcar că a făcut cotineața aia înainte să-l ia.
-Dar frații lui n-o ajută pe cumnata lor?... am întrebat îngrijărată în timp ce căutam un pachet de eugenie prin poșetă.
- Apăi ce să ajute cucoană că și ei sunt vai de mama lor...și ne arată o casă aproape dărămată de care ne-am apropiat repejor.
Am dat pătura murdară ce stătea pe post de ușă la o parte și am rămas încremeniți, un pat de fier fără saltea trona în mijlocul casei pe podeaua răscolită de șobolanii care mișunau prin camera cu ferestre bătute în cuie. Pereții erau găuriți, tencuiala căzută și pe ici pe colo se mai zărea varul colorat tras cu rola în modele florale. Haine murdare împrăștiate peste tot. Nu era nimeni acasă.
-Să nu-mi zici Ciumică, că-n această casă mai stă cineva...i-am zis eu mirată
-Apăi stă cucoană, da numai noaptea că ziua umblă prin oraș la cerșit cu copiii, sau se duce la groapa de gunoi.
-Da unde dorm măi omule? Unde se culcă?
-Cum unde? nu vezi salteaua aia de la voi, o ridicat-o la perete ca să nu o roadă șobolanii.
Am ieșit ținând copilașul în brațe, am aflat că-l cheamă Romică și o copilă de vreo 16 ani cu burta la gură s-a apropiat speriată cerându-mi să-i dau copilul înapoi.
-Tu ești soția lui Corlat?
- Da, eu sunt... ce vă trebuie?... de ce mi-ați furat copilul din casă?...a răspuns cu vocea tremurată.
-Nu l-am furat, l-am scos de acolo că este periculoasă improvizația aia, poate să moară ars sau electrocutat, sau opărit.
-Lăsați doamnă că am eu grijă să nu moară!... zise Tanța.
Să vii cu noi la centru să-ți dăm ceva hăinuțe pentru copil, de ce n-ai mai venit, trebuie să mergi la primărie să ceri ajutor.
-Am fost doamnă și m-a pus pe o listă, dar nu mă mai cheamă... zise ea preocupată să ascundă plasa cu pâinea ce o avea în mâna dreaptă.
-Să vii să-ți dăm alimente că am primit la cantină ulei, zahăr și făină.
- Nu-i dați doamnă că le vinde să-și ia țigări ! zize Ciumică răzând zgomotos.
- Taci mă dracului, când am luat eu țigări? nu mai fumez mă...zize Tanța privindu-l cu ciudă, trecându-și degetele prin părul deranjat de vânt.
Bine Tanța, noi te așteptăm la centru să-ți dăm și detergenți și săpun să ai cu ce să speli.
- Vin mâine la prima oră dacă pot să vin cu ăsta mic, spuse Tanța bucuroasă.
-Noi trebuie să plecăm că mai avem căteva familii de vizitat, dar te-am trecut pe lista de priorități, să nu uiți să vii....i-am spus eu făcându-i cu mâna copilului.
-Am să vin, am să vin!... spuse ea trăgănd copilul în căsuța improvizată.
Ne-am depărtat de acel cartier cu câinii în urma noastră, uitasem că ne suflecasem pantalonii să simțim purecii și ploșnițele pe piele. Ne invadaseră pe fiecare dintre noi și care mai de care se scărăpina încercănd să-și deparaziteze hainele. Eram tăcuți, nu mai era nimic de spus, mă gândeam doar la raportul pe care trebuia să-l fac conducerii Crucii Rosii. Tanța a fost ajutată a doua zi, dar ce putea să însemne un drob de săpun dacă femeie nu avea apă și nici unde-și spăla rufele? Aflasem că odată ce primea alte haine, pe cele murdare le arunca, alimentele le vindea să cumpere țigări șă băutură. Acele imagini mă urmăresc și acum și-i mulțumesc cerului că eu, copil fiind aveam o mamă ce-mi dădea ce avea ea mai bun, că-n căsuța mea săracă era curățenie, că aveam unde ne spăla, că aveam ce mânca și aveam dreptul la educație. Doamne câtă nefericire este pe lume și câtă nedreptate.( după o întâmplare adevărată, numele sunt fictive)

Poveste de Crăciun
Ana Podaru

Trăia odată într-un sătuc de la poalele munților Carpați o femeie cu 7 copii mici. Soțul ei murise într-o zi nefastă când un trăsnet lovise casa, focul spulberându-le toată agoniseala, murise încercând cu disperare să-și salveze mama țintuită la pat. Flăcările au cuprins camera unde ea zăcea paralizată de mai bine de zece ani și fiul pierise odată cu ea în acea încăpere. Din casă nu mai rămăsese nimic așa că sărmana mamă a trebuit să se mute într-o colibă de la marginea pădurii. Iernile erau grele și fiarele pădurii de multe ori dădeau tărcoale colibei. Sărmana mamă aduna vreascuri tot anul și le căra în spinare pentru a-și apăra copiii de frig la venirea iernii. Erau geruri aspre și zăpada troienea căsuța de nu se mai vedeau ferestrele. Diminețile și le petrecea dând zăpada la o parte din jurul casei, ostenindu-se. Copiii erau frumoși și ascultători. Anul s-a scurs și de această dată ca fulgerul iar în coliba cea săracă copiii pregăteau scrisorile pentru Moș Crăciun. Dorințele lor erau modeste, doreau doar o viață mai bună pentru mama lor. Fântâna secase de mai bine de un an și mama aducea apă de la izvor cu două găleți legate de un par ce-l așeza pe umeri, apa era puțină și când gerul era crunt izvorul îngheța atât de tare încât sărmana femeie rămânea fără apă, uneori topea zăpadă într-un ceaun ca să aibă cu ce încropi o oală de ciorbă sărăcăcioasă. Nu mai avea de nici unele, toamna adunase ciuperci pe care le uscase la soare, fructele de pădure, tot uscate, le fierbea pentru copii. Ea abia că mai mânca câte o coajă de pâine ce rămânea după ce-și îndestula copiii. Era slabă de abia se mai ținea pe picioare. Într-o seară după ce aprinse lampa să citească scrisorile copiilor, la fereastră auzi un ciocănit, și-a șters lacrimile ce-i șuroiau pe obraji și s-a apropiat de fereastră. Era preotul satului ce venea din când în când să-i mai aducă vești din sat și câte ceva de-ale gurii:
-Uite, am adunat din sat câteva hăinuțe pentru copii, bani nu am putut aduna că toți sătenii sunt săraci și se apropie sărbătorile. Am tăiat porcul și ți-am adus un pic din pomana porcului. Dacă poți să vii la biserică la slujba de Crăciun aș fi tare bucuros, dar așa troienită mă îndoiesc că este posibil să ieși din casă.
-Mulțumesc părinte, Măicuța Domnului fie cu noi... Nu am de nici unele pentru sărbători și copiii mi-au lăsat scrisori, tare mă doare să-i văd necăjiți... Offf...de-ar trăi tatăl lor, sărmanul a pierit odată cu cea bătrână și ne-a lăsat pe drumuri.
-Mare-i mila lui Dumnezeu, femeie. Mai am trei bănuți pe care i-am găsit în cutia milei aseară, dacă te ajută cu ceva eu ți-i dau...
-Mulțumesc părinte!... și femeia luă bănuții și-i strânse în pumn.
Părintele binecuvântă coliba și copiii și se întoarse în sat, nu putea să șadă mult că la apusul soarelui lupii începeau să dea tărcoale pe poteca troienită. Femeia stinse lampa și se ghemui într-un colț lângă copiii ce dormeau pe patul de paie înveliți cu o cergă ruptă. Dintr-o dată ușa se deschise larg și o lumină mare pătrunse în casă, femeia-și puse mâna la ochi orbită de lumina puternică, un înger se apropie de ea și-i spuse:
- Nu te teme femeie, sunt doar un înger trimis de Domnul, am venit să te rog să să-mi dai unul dintre bănuții primiți să-i dau cerșetorului ce așteaptă afară, mai rămân doi bănuți, unul din acei bănuți trebuie să-l arunci în fântâna părăsită iar celălalt bănuț să-l îngropi în cenușa din sobă în seara de Ajun!... După cele spuse îngerul se făcu nevăzut luând cu el și unul dintre bănuți. Femeia începu să plângă uitându-se la copilași. Oare de ce trebuia să se întâmple așa?... cu bănuții aceștia puteam să pregătesc masa de Crăciun?...își spuse ea în gând. Nu a putut să pună geană pe geană, s-a tot învârtit în pat dintr-un colț în altul gândindu-se dacă să urmeze porunca îngerului. Dimineața a scuturat sacul în care mai era un pumn de făină și a copt o pâine-n vatră. Apoi a ieșit să curețe cărarea ce ducea spre izvor și s-a oprit aproape de fântână, era troienită, abia că se mai zărea. A început să curețe zăpada din jurul ei făcându-și cărare, apoi a ridicat capacul din lemn putred și s-a căutat în buzunare. A găsit cei doi bănuți și cu lacrimi în ochi a aruncat unul dintre bănuți în fântână ascultând cum se lovește de marginile ei. A oftat din greu și a pus capacul la loc, apoi s-a întors la copilașii ei strângând în pumni ultimul bănuț. Cenușa se stinsese în vatră și aștepta bănuțul din mâna femeii. De obicei femeia curăța vatra și arunca cenușa în fața casei ca să nu alunece pe zăpadă când pleca la izvor. Acum aruncă bănuțul în sobă și închise ușița de metal, apoi își puse ciorapii de lână și luând securea din coșul cu lemne se duse în pădure. Nu mai ningea de aseară, așa că putea să caute un mic brăduț pentru copiii ei. Tăie repede unul, cel mai frumos și-l târâii după ea până in fața casei. Nu mai împodobise brazi de când murise soțul ei. Ura Crăciunul. Acum căută într-un cufăr vechi căteva ziare vechi, câteva conuri de brad cu are se jucau copiii și începu să pregătească ornamente pentru brăduț. Tăie ziarele cu grijă pregătind ghirlande și beteală, ceruind foile mai întâi. Copiii priveau cu atenție ce face mama lor și toate minunățiile ce ieșeau din mâna ei le așezau în pomul proptit într-o bucată de scândură. Câțiva biscuiți găuriți cu un ac, legați cu ață, erau așezați cu grijă în brăduț de copii, coșulețe umplute cu fructe uscate și conuri de brad, ghirlande ceruite și steluțe din ziare urcau rând pe rând în brăduț. Copiii țopăiau căutând să așeze mere și nuci în loc de globuri în brăduț, mai aveau și un coș cu ghindă cu care se jucau uneori. Le-au colorat cu acuarelă și le-au așezat în pom. Nu aveau luminițe, abia că-și permitea gazul din lampă, nu aveau electricitate în colibă așa că s-au mulțumit cu podoabele făcute de mama lor. Erau așa de fericiți, țopăiau și cântau în jurul lui. Aveau pâine caldă și carne de la pomana porcului. Erau bucuroși, s-au așezat în fața bradului și au început să cânte un colind, mama lor cânta și ea. Dintr-o dată o stea a coborât la fereastra lor, era magică, a întrat prin fereastră și s-a așezat în vârful bradului, toate ghirlandele au început să strălucească, merele s-au transformat în globuri, și alte stele de multe culori s-au așezat pe brăduț. Ușița vetrei s-a deschis și bănuțul s-a transformat într-un cozonac mare și pufos în jurul căruia au apărut 360 de bănuți de aur. Femeia văzând minunea alergă la fântână, fântâna era nouă, ciutura părea abia schimbată, capacul de lemn era nou, a luat din mâna copiiilor ce o însoțeau unul dintre bănuții de aur și l-a aruncat iar în fântână, s-a auzit zgomotul apei. Femeia a coborât ciutura și a scos apă din fântână, a băut din coșul palmei o gură de apă și nu-i venea a crede ochilor. Toate aceste minuni se întâmplau în Ajunul Crăciunului. Cu apa abia scoasă din fântână, încălzită pe sobă își îmbăie copiii pregătindu-i pentru venirea Moșului. Apoi a început să taie cozonacul ce mirosea a sărbătoare. Așeză farfuriile pe masă și împărții copiilor din carnea primită și din pâinea coaptă pe vatră. Nici nu apucau copiii să ia o înghițitură din bucatele pregătite că toată mâncarea se înmulțea. Apăreau pe masă tot felul de bucate alese. Copiii mâncau și se veseleau. La geam a bătut un moșneag cu părul alb și barbă deasă, era îmbrăcat cu o pelerină roșie, la fereastră erau spiriduși și doi reni ce priveau în casă. Moșul a intrat și a împărțit daruri. Copiii au cântat colindele învățate de la bunica lor ce murise în incendiu. Moșul era bucuros, dar a plecat grăbit spre alte case. Mama a rămas în colibă cu copiii ei până a doua zi, ziua când și-a luat copiii de mână și a plecat la Sfânta Biserică ducând cu ea daruri pentru alți copii săraci. Din acea seară de Crăciun viața lor a devenit bună, iar ei niciodată nu au uitat magia Crăciunului.