Sonet I

Mătase albastră

Te-ai ridicat ca aburii din ceai,
s-a voalat mătasea ta prin umbre,
să nu mă joc cu dragostea-mi spuneai
privindu-te-n oglinda vieții sumbre,
ți-ai pus cămașa ce-am călcat-o seara
să mergem împreună la un ceai
și dus ai fost să-ți acordezi vioara
cu care-n prima noapte îmi cântai,
de cânți acum...eu nu știu pentru cine,
e-o ceașcă goală-n colțul mesei noastre,
răcește ceaiul, clipe sunt puține
s-au risipit prin zările albastre,
când sorbi din ceașca ta de ceai iubite,
eu te șoptesc cu sute de cuvinte.

 Sonet II

Mătase roșie

Ți-am desprins voalul de trupul iubit,
azurul s-a deschis ca o poartă spre vest
două aripi de foc zburau către zenit
pictându-ți urma fină pe-acest tablou celest,
te-am luat în brațe zee, divina mea fecioară
ce ți-ai zidit făptura pe câmpul plin de maci,
te-ating și-ți simt mătasea ce-n mine-ncet coboară,
pe fluvii de iubire eu sunt un biet cârmaci,
tu, ca un sanctuar aștepți să-ți depăn ruga,
mă simt păgân și tremur privindu-ți merii-n floare
înconjurat de lanțuri, dorind să-mi aflu fuga
de buzele-ți aprinse, în depărtata zare...
să-ntorc la tine voalul, apusului nu mă lasă:
O, dulcea mea femeie, mătase sângeroasă.

 Sonet III

Mătase neagră

Pe trupul ce tremură-n ploaie
O rochie neagră tronează
Și cerul și-a pus negre straie
Iar calul cel negru nechează,
Alaiul pornnește la groapă
Mătasea umbrelelor... neagră,
Mocirla e neagră sub talpă
Durerea-i în mine... pelagră,
Sub voalul cel negru...ruină,
Iar mama-n mătasea cea neagră
Din lumea cealaltă suspină
Privindu-și sfințita tanagră,
Pământul e negru- tăciune
Când soarele-n criptă apune.

Sonet IV
Mătase albă

Voalul miresei plutește pe trup,
Ce albă-i cărarea sub tălpile ei,
Lacrima curge ca ceara din stup,
Ninge petale de crin pe alei...
Mireasa dansează, e dansul virgin,
Divina mănușă spre mire-o aruncă
Iar el o ridică cu-n ultim suspin,
Devine statuie scluptată în stâncă,
Pălește și cerul, în zbor porumbei,
Argintul din stele coboară în păr,
Lumina din soare trimisă de zei
Pecetea iubirii pe floarea de măr.
Dansează mireasa, spre mire privește
Când voalul din nuri și pudori dezgolește.

Sonet V

Mătase verde

Primăvară pune-ți straiul pe câmpie și pe dealuri,
Vântul grâul să-l danseze, brazii să întinerească,
Să m-așez în iarba deasă ce se legănă în valuri,
Peste munții tăi de piatră muschiul moale să-nverzească,
Ca smaraldul fie iazul ochilor de verde crud
Oglindindu-se în lacrimi jadul irișilor nopții,
Mama Gee să renască ca un prunc aproape nud:
Doamne, ce frumoși sunt pomii ce-au crescut în fața porții!
Parcă-mi vine să mă duc cu zăpezile odată...
Să mă culc sub ghețuri iarna, fără haine, fără scut,
Să renasc în primăvară mai frumoasă, mai curată,
O fecioară zămislită din izvor și sfântul lut,
Ce trezită-n anotimpul care din splendori nu-și pierde
Trage peste ea cortina, voalul de mătase verde.

 SonetVI- De vorbă cu moartea

Erai când femeie-mbrăcată-n mătase
Când tânăr fecior ce purtai o cămașă,
Erai când bătrână cu hainele roase
Când prunc pus la sân în alba sa fașă.

Ce măști ți-ai mai pus să mă poți cuceri
Umblând ca năluca pe urmele mele?
Crezând că-ntr-o zi o să-nvăț a muri,
Tu, moarte nebună și pusă pe rele...

Tu, nu, n-ai știut c-am în mine puterea
Iubirii divine ce-n juru-mi roiește,
C-acesta e leacul ce-nvinge durerea

Mi-am scris suferința pe pânză, lințoliu,
Te-aud cum vuiești furioasă-n morminte
Să vii când te chem îmbrăcată în doliu.

Sonet VII

Mătase colorată
Ana Podaru

Frunzele par niște bănuți de aur zornăite în poala unor țigănci îmbrăcate-n rochii de mătasuri colorate,
Fluturii și-au întins aripile pictate în culorile toamnei și zboară plutind printre ele,
Nu mai știi în care călimară și-a muiat Dumnezeu pensula, în care culori sidefate?!
Curcubeul e nou, necunoscut de noi, poartă magia luminilor furată din stele,
Apele par niște pânze țesute de îngeri cu fire brodate din penele lor...
Iar munții?...munții poartă cămașa pătată de culoarea apusului strâbătut de săgeți de foc,
Izvoarele strâng în căușul oglindirii ochiului lunii, pentru ultima scaldă, martiriul petalelor,
Iar timpul?... în care culori și-a muiat pensula?... secundele-aleargă zig-zag ca-ntr-un joc,
Un joc între viață și moarte... din care în coarne de cerb se ridică ca un trofeu ce-a mai rămas
Dăruit supraviețuitorului frigului învelit peste trupu-i plăpând de brumă...
Brazii par nemuritori în fața copacilor dezbrăcați care par în acest anotimp îngeri fără aripi,
Tabloul ceresc e în mâinile Lui și nimeni n-o stii de ce un artist a muiat-o în humă,
O nuntă în care mireasa a-mbrăcat voalul de mătase colorată, cu ce-a păcătuit? oare vom stii?
Ea știe, dansează alături de frunze, fluturi și îngeri și bea din potirul umplut pe pământ în prima zi.

 Sonet VIII-Se-adună norii

S-a scuturat pădurea de frunze peste lac,
Un vânt cârmaci le duce-ncet pe apă,
Mormântu-n care alte frunze zac...
S-a-ntredeschis și hămesit se-adapă.

Se trec și anii cum se trece frunza,
Obrazul fin de-atâtea riduri crapă,
Privește cum de rugăciune buza
S-a-ntredeschis și cerurile-adapă.

S-a pus și bruma, iar miroase-a iarnă,
Zăpezile vor troieni morminte...
Lăsând în plete din argint să cearnă.

S-au dus departe fluturii, cocorii,
E rece-n suflet, rece-i și afară...
S-au adunat pe cer și-n suflet norii.

 Sonet IX

Ana Podaru

M-am rătăcit într-un poem,
În jurul meu răsar pleiade,
Un vers descântă un blestem,
Mă plimb la braț cu Eliade.

De ce cuvintele n-au sens?
Brusc gândurile mă sugrumă,
Idei ce n-ajung la consens
Pe foi îmbălsămate-n brumă.

De ce nu vii iubire pură?
M-ai sechestrat în poezie,
Mă simt în vers o moartă vie,

Cuvintele sunt de prisos
De nu deschizi mormântul carte,
Coperta care ne desparte.

Sonet X
Mătase argintie

Pe lacul rece, înghețat,
Coboară stele argintii,
De mine-un dor s-a agățat,
De timpul când eram copii,

Zăpezile mă încălzeau...
Mă-mpodobeau cu fulgi de-argint,
Iar brazii parcă m-așteptau
Sub ei să cânt și să m-alint

Și-acum când stau la umbra lor
își scutură pe mine neaua,
Iar eu mă simt tot mai bătrân,

Bătrân, bolnav, cu păr zăpadă,
Cu luciul gheții-n ochii plânși
În suflet depărtarea, strâng.

Sonet
Ana PODARU

M-am aplecat peste cuvântul scris
Să-i dau acestei inimi împlinire,
Eu n-am știut c-am fost și sunt proscris,
Ce lipsă mi-e de-un biet cuvânt: iubire.

În ce dicționar a fost descris?
În cartea vieții-i sentimentul sacru,
M-am aplecat peste cuvântul scris,
De ce mi-e frig?... de ce mi-e gustul acru?

Voi căuta mereu același vis
În care-ngenunchez și cer clemență
Iluziei iubirii-n existență.

Cuvântu-n minte-i gândul obsesiv,
Mai dați-mi un reper de rătăcire,
Iubirea-i univers de fericire.

 Sonet XI

Ana PODARU

Chiar dacă ne punem o mie de măști
și alte o mie de haine de aur,
chiar dacă ne-ascundem sub umbre cerești
sub pletele ninse cu laur,
toți anii vor scrie poveștile lor,
povești cu aduceri-aminte
un gram de iubire, un gram de fior
si-acele dorite cuvinte...
orbi, șchiopi, surzi sau muți,
leproși, canceroși, ologi, paralitici,
bătrâni înțelepți sau actori decăzuți,
înalți, grași sau slabi, anorexici, pitici,
zbura-vom spre ceruri când aripi ne cresc
prin vorbele: Tu știi că te iubesc!