Iulian Cătălui- cronică la volumul Cad îngeri din icoane

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIŞTI

     1. Despre volumul de poezie Cad îngeri din icoane, de Ana Podaru

Dacă aş pune un motto noii cărţi de poezie scrise de autoarea Ana Podaru, Cad îngeri din icoane, Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroşani, 2017, care a luat şi premiul „Ion D. Sîrbu” pentru Poezie pe acelaşi an, carte ce conţine mari teme literare şi filosofice precum moartea, suferinţa, sacrficiul, învierea, acesta ar fi din filozoful german Martin Heidegger, mai precis: „În această moarte constantă, conştiinţa îşi oferă moartea sa drept sacrificiu, pentru a dobândi, pornind de la acest sacrificiu, învierea întru sine însuşi”. Trebuie menţionat faptul că într-un timp foarte scurt, 2014-2017, un „timp fără maluri”, după cum spunea poeta Mihaela Oancea, scriitoarea Ana Podaru a publicat patru volume de poezie (Firimituri de fericire, 2014, Fluturi în infern, 2015, 13 Octombrie rece. Icarii timpului, 2017 şi cartea de faţă, Cad îngeri din icoane, 2017), conţinând sute de versuri, poeme, iar în prezent scrie romanul Punctul final. Cartea Cad îngeri din icoane, cu multe poezii de inspiraţie eminesciană, bacoviană, păunesciană şi religioasă, dar cu teme şi motive literare universale: moartea, viaţa, iubirea, credinţa, lumina, icoanele, cerul, suferinţa umană, tristeţea ş. a., se deschide cu simbolul luminii, poeta privind spre aceasta şi uitând amnezic aproape totul, de la pământ, părinţi, copii şi prieteni până la dragoste şi cânt, trupul fiindu-i „agăţat de un cuvânt”. Lumina îi înlocuieşte prezenţa naturii, a izvoarelor, florilor, căminului, căldurii, şi o poartă, magic-miraculos, spre o stare de levitaţie, de plutire, yoghinică „pe aripi de vânt”, vorba lui Margaret Mitchell, de aici şi până la auzul glasurilor îngerilor nemaifiind decât un pas.

În durerea pe care o poartă, poeta vede „oamenii-îngeri”, oameni dragi care-i arată calea cea dreaptă şi tainele Învierii. În poemul Oameni-îngeri, ea se întreabă dureros, mai mult decât schopenhauerian, cine vor fi cei care vor regreta că va muri, cu toate că o va face cu „sufletul-mpăcat”, spre final, surprinzându-se dansând, nu cu lupii (vorba lui Kevin Costner), deşi simbolul acestui animal apare de multe ori în carte, ci cu fascinanţii „oameni-îngeri”, un hibrid minunat, de data aceasta. De la durerea individuală, Ana Podaru extinde sentimentul la nivel naţional în poemul România – în giulgiul suferinţei, în care, asemănător giulgiului christic-torinez, să spunem, întreaga ţară este înveşmântată în giulgiul suferinţei, eroii români fiind îngenunchiaţi, pământul gemând „plin de cruci”, iar mormintele „prind grai”. Chiar şi fraţii români din Basarabia, spune Ana Podaru, îşi ascut „peana” în speranţa unirii cu România şi există, de asemenea, în „ţeară” o stare de vid, o „mare plină de stafii cu inimile goale”, în fruntea ei domnind „inepţii” şi nemaiexistând, ca în Biblie (Noul Testament), adevărul şi calea christice. Şi în poemul Clocotul sângelui, poeta vituperează împotriva hâzilor, a celor care au sfâşiat „Maica Românie” şi-au ascuţit „minciuna din condei”, s-au înfruptat hulpavi şi hapsâni din „sfânta glie” şi se întreabă unde sunt „lupii sprijiniţi de daci”? care să asigure apărarea „umilei noastre ţări”, căci până şi strămoşii noştri au ajuns să plângă „sub pietre de morminte”. 

Un simbol interesant este al păsării: pe lângă cel al lebedei, de pildă, care apare de câteva ori în cartea Anei Podaru, este şi cel al… condorului, care nu aparţine spaţiului mitologic-cultural-imagistic european şi românesc, ci celui sud-american, din Cordiliera Anzilor, fiind un avatar al Soarelui. În poemul Aripi noi, poeta Ana Podaru îşi închipuie îngerii visând că zboară alături de condor, „pe frescă de biserici lăsându-şi haina, nimbul…”, aici, condorul semnificând, mai degrabă, zborul înalt-cutezător, fiind pasărea cu cea mai mare deschidere a aripilor, însoţindu-i pe îngeri, decât un avatar al Soarelui. Fiind astfel avantajat în comparaţie cu alte categorii de păsăret din bestiarul autoarei româno-engleze: ciori, vulturi, şoimi (prădători au aripi), albatroşi, raţe, lişiţe, ciocârlii, la care se adaugă pasărea măiastră, pasărea de foc, şi, desigur, menţionata şi elegant-sensibila lebădă, el este un simbol dominant în tot volumul Cad îngeri din icoane. Şi în poezia Culori abstracte se iveşte simbolul condorului, alter ego-ul sau eul poetizant dorind să-şi alipească aripi de condor şi „mărgea din peruzele”, în acelaşi sens de a zbura cât mai sus, poate spre Soare, şi aici ar putea fi un avatar al acestuia, şi a plana liber. Înlăuntrul poetei se zbat, parcă tot timpul, păsări, simbolul libertăţii şi al zborului, pe lângă cele menţionate, şi cintezoi, turturici ş. a., iar poezia, de multe ori, jelanică şi jeluitoare, a Anei Podaru luminează zbaterea între viaţă şi moarte, infern şi paradis, sideral şi teluric, vis şi realitate, condor şi lupi, lebede şi corbi…     

Întreg volumul este axat, evident, pe ideea morţii, a sosirii intempestive a Doamnei cu coasa, dar şi pe conceptele de jertfă, suferinţă, martiriu, inclusiv printr-o aluzie transparentă la o boală necruţătoare năpustită asupra poetei ca un tsunami, prezentată mai pe larg în prefaţa substanţială semnată de poetul şi eseistul Dumitru Velea, dar această durere este transfigurată artistic în carte. În finalul primului poem, autoarea sau alter ego-ul ei încearcă să-şi regăsească sufletul, interiorul, lăuntrul, şi crede că numai prin jertfă de sine şi izbăvire se poate realiza acest ideal. Versurile Anei Podaru curg ca o rugă, sunt scrise în stil clasic, tradiţionalist, cu multe rime încrucişate şi împerecheate, cu strofe de câte patru versuri, cu unele poeme mai lungi, de 6-8 strofe.

Simbolul plumbului bacovian apare în poeziile Norii de plumb şi în Drumul crucilor de plumb, semnificând sentimentul de apăsare, sumbrul vieţii, apropierea morţii, norii de plumb prăvălindu-se, parcă, peste suflet şi spirit, peste tot ce are mai bun omul, peste credinţă, zdrobindu-le şi pustiindu-le. Crucile de plumb trimit atât la moarte, cât şi la mântuire, filonul creştin fiind evident, ceea ce la Bacovia nu se întrezărea, poeta vrând să bea „plumbul crucii topit”, interogându-se în final dacă e „prea târziu sau poate prea devreme”, pentru mântuire, izbăvire nefiind niciodată tardiv. A învinge moartea, temă hegemonică în cartea Anei Podaru, reprezintă nu numai planul, scopul filosofiei, metafizicii, ce îşi revendică semeţ cunoaşterea suprasensibilului şi a necoruptibilului, ci şi al religiei, şi chiar al literaturii, aş adăuga, în măsura în care ea oferă o „promisiune de supravieţuire personală, cum susţine Françoise Dastur, al ştiinţei, ce postulează validitatea unui adevăr independent de muritorii care-l gândesc, şi, mai general, al ansamblului culturii umane”. Într-adevăr, moartea este un obiect al spaimei, fricii şi angoasei dintotdeauna al omului, acest sentiment apărând în multe poezii din volumul podarian, şi nu poţi lupta împotriva ei decât în măsura în care este relativizată şi pare că se înstăpâneşte doar asupra unei părţi a fiinţei noastre. Afirmând că „sufletul uman nu poate fi distrus cu desăvârşire odată cu corpul, ci rămâne ceva din el care e veşnic”, Spinoza considera, în cartea lui de căpătâi, Etica, faptul că, deşi nu putem deduce din subzistenţa eternă a esenţei gânditoare a spiritului nemurirea sufletului ca entitate personală, „totuşi, noi suntem şi ne dăm seama că suntem veşnici”. La rândul său marele Hegel, în cartea sa-basorelief Fenomenologia spiritului, susţine că „dacă accesul la umanitate ca atare nu este posibil decât prin înfruntarea morţii, acest ‚stăpân absolut’, aceasta implică tocmai capacitatea pe care o are omul de a se ridica deasupra simplei vieţi animale, de a pune integralitatea vieţii sale în joc, pentru a accede la conştiinţa de sine ca fiinţă liberă”. Descoperim aici fascinaţi acelaşi mecanism propriu-zis metafizic sau chiar „trans-cendental”, prin care omul se înalţă deasupra vieţii, şi aş spune, şi asupra morţii.  

Astfel, în poezia care dă titlul volumului, Cad îngeri din icoane, poeta simte acea spaimă faţă de moarte, prin indicii poetizant-metaforice, din sfera timpului şi a suferinţei personale, astfel timpul îi îngheaţă, nu mai poate nici să plângă şi se roagă prea-plecată în „bălţi de sânge”, dar încearcă, totodată, să se ridice deasupra vieţii şi a morţii, prin credinţă şi prin creaţie. Sfinţii îi dau târcoale, înconjurând-o luminos, ea se scaldă în mir şi leacuri şi se închipuie, se visează mireasă îmbrăcată în „linţolii-n plină vară”. Suferinţa, durerea individuală este atât de mare, seismică, aproape cosmică, încât se cutremură pământul, zidurile plâng şi ele împreună cu poeta, aceasta rugându-se la Dumnezeu, la Demiurg, să-i fie „părinte”. De asemenea, în poemul Se aşterne teama, sintagmă repetată la începutul majorităţii strofelor, poeta susţine că moartea se întinde, se răspândeşte astăzi, dar nu de aceasta îi este frică, ci, mai degrabă, de imposibilitatea de a mai vorbi „printre flori” şi mai ales de a scrie o carte, deci lipsa creaţiei literare sau artistice. Ea consideră că se aşterne moartea, că există angoasa morţii, că înainte de a muri, nu-şi doreşte să ceară bani pentru creaţie, ci doar „ort, tribut la zei, sau poate mită”, ca să mai rămână pe pământ, luptând din răsputeri cu întunericul ce vrea să o răpească... În Certitudine sinistră autoarea ne îndeamnă să nu ne fie câtuşi de puţin teamă de moarte, să nu avem angoasa evadării în neant, trecerea în eternitate, nefiind, totuşi, „cea mai rea din lume, astăzi”, moartea putând fi chiar o alinare, şi nu alienare, sau poate că şi aceasta, atunci când omul şi umanitatea se prăbuşesc, din varii motive, declin civilizaţional, imoralitate extremă, criză globală, răutatea oamenilor etc. Moartea nu este cea cu coasa, nu e „o doamnă hâdă îmbrăcată-n negru”, mai subliniază, parcă resemnată, poeta, mai ales că aceasta şterge urmele deplasării şi traseelor ei şi pe cruce scrie: „Am fost integru”, contând deci moralitatea, verticalitatea omului în viaţă şi ceea ce creezi în întreaga viaţă. Aşadar, moartea nu mai este o povară, chin, zbucium, sentiment înfricoşător, terifiant, ci crucea vieţii este „cea mai grea pe umeri”. O poezie de influenţă multiplă, compusă, eminesciană, bacoviană şi chiar cu o aluzie din Ion Creangă, este Plumbul drobului de sare, în care poeta se împacă cu greu în faţa morţii şi solicită, cere să nu fie plânsă, jelită, nici în momentul sfârşitului, finitudinii, nici în faţa crucilor de piatră, a viermilor subpământeni, deşi are, totuşi, marea speranţă că va renaşte „pe-a vieţii geană/ din cenuşa de pe vatră”. Aceeaşi idee este inserată şi în poemul Tărâm fără viaţă, în care ar vrea să moară din dragoste, să ardă, să fie făcută scrum, dar ulterior să renască în „o mie de basme”. La un moment dat, în acelaşi poem, autoarea se compară cu Ana meşterului Manole, iată altă aluzie, la celebra baladă Monastirea Argeşului, dar fără să fie sacrificată de bărbatul ei, ci de boală, suferinţă, interogându-se: „Nu-ntrebaţi: A fost odată/ înc-o Ana-n culmi zidită?” Ea ne lasă moştenire, ca „dar de suflet”, însă, opera ei, creaţia poetică, „un chip pe-un şevalet”. De altfel, şi în poemul Scrisoare către Manole întâlnim aluzia la Ana meşterului, de data aceasta poeta, tot Ana, dar Podaru, spunând: „De eşti tu, Manole, nu-ţi sunt Ana, eu” (calchiată după poezia celebră alui Dimitrie Bolintineanu, Mama lui Ştefan cel Mare: „De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!), în prim planul poeziei podariene fiind zidul care îşi aşază toată greutatea pe poetă devenind un fel de mormânt care o ţine în lanţ, dar, în final, ar dori să se elibereze şi să fie zidită undeva în „ceruri, stele... fericită”.   

Ultimul poem, Fâlfâit de aripi este sceptic-pesimist, nelăsând să se întrevadă razele de speranţă din alte poezii ale volumului Cad îngeri din icoane. Ideea că viaţa este oricum trecătoare, că omul este doar o „trestie gânditoare” aflată în calea vremurilor şi vremilor, „ca un fâlfâit de aripi” sau că este dură, înfrângând multe aripi, idealuri şi vise ori destine, că în viaţă avem de-a face cu tot felul de nebuni, hoţi şi dictatori, repezentaţi animalier de „tăuni, viespe” etc., oameni veninoşi, ea, poeta, creatoarea se vede ca un „fluture gingaş”, căruia i-au crescut aripi „măreţe”, dar a învăţat să urle, ţipe, strige, neauzindu-se decât pe sine, atunci când este cotropit de durere, suferinţă. Totuşi, finalul este de tip interogativ şi dojenitor, poeta întrebând şi certând moartea: „Câte aripi mai poţi frânge în tumultul vieţii dure?/ Câţi din cei ce n-au zburat vor dori să ţi le fure?” 

După acest excurs prin volumul Cad îngeri din icoane al Anei Podaru se înţelege de ce i-am transcris ca posibil motto cuvintele lui Martin Heidegger: „În această moarte constantă, conştiinţa îşi oferă moartea sa drept sacrificiu, pentru a dobândi, pornind de la acest sacrificiu, învierea întru sine însuşi”