CRONICA LITERRARĂ
Nostalgia
spectacolului poeziei ca re-vizitare a clasicităţii.
Ana Podaru și lirica „ereziilor cuminţi”
Cititor de poezie, cu pasiunea aceea care te aduce până
la tentația unui
comentariu, supus ești uneori și ordaliilor: nu poți acoperi vizionarea tuturor actelor spectacolului de pe
scena, vai, atât de aglomerată azi a literaturii române sau nu mai crezi în
recompensa axiologică, în această inflație de cărți, autori, vanități. Dar e bine,
câteodată, să-ți
renegociezi voluntarist nu doar supozițiile și să re-devii încrezător în destinul culturii noastre autentice, acum grav
anchilozată în mrejele autorlâcului ce pare, deocamdată, imbatabil și de nestăvilit. Condei remarcabil între ultimii mohicani ai publicisticii,
ai teatrului-text, ai scrisului literar, Dumitru Velea prefațează (Poezia – o
ipostază salvatoare) o carte în care multe din texte sună bine, lirismul e la
el acasă, chiar dacă livrescul încearcă a-și căuta, cumva paternalist, haina care i se potrivește. Cad îngeri din icoane (Petroșani, Editura Fundației Culturale I. D.
Sârbu, 2017, 148 p.) e un volum care mărturisește, într-un binișor regizat siaj taxonomic, o etapă
de maturitate în cazul unui autor anticipându-și ascensiuni și un timp fast în promovarea propriei creații. Noi suntem mai
pesimiști și nu mai credem în
grabnica revenire a timpului axiologiilor dar, desigur, grefele și asimilările de potențial pentru „noua sinceritate”, acum,
ni se pare o utopie.
Dar volumul Anei Podaru, premiul I. D. Sârbu pe 2017,
pentru poezie, arată un tip de maturitate creativă încă împovărat de febra
clasicității, fără a
cădea în periculoasele salve triumfaliste. Poezia arată atașamentele unei autenticități incoruptibile, îndepărtată de relația radicală cu o
realitate infuzată de tern și specios,
anti-lirică în esența ei. Lirica Anei Podaru e, astfel, rodul unor „supraviețuiri” și explorările eului întrețin un discurs în care nostalgicul e
compensat de imaginarul actant și de spirala
stilistic-metaforică a senzorialului, evitând surogatul revizitării romanței. Între
imaginarul poemului de un postclasicism rizomatic și conexivul candoare-melancolie-meditație, lirismul acesta
însoțește plonjeul extatic într-o decodare a convenționalului. Aspirația spre polifonie e
evidentă, eul vibrează în nuanțele unei semantici până la un punct
imbatabilă. Motivul fântânii și al luminii,
temele apei și clamarea pădurii-cimitir („Mă dor poienile pustii ce
plâng sub iarba arsă/Pe care s-a prelins din cer o lacrimî neștearsă”), dragostea și moartea, ultima
luptă, deschid și închid un spectacol, o reprezentare metafizică a credinței în om. Toate
„ereziile” țin de un
timp escapat iar evadările eului auctorial devin popasuri ale arderilor ființei. Curățenia ființială devine și ea un scop în sine, evenimentele vieții se distribuie omogen
între dragostea de țară și confesivul
„scenariilor primordiale”.
Mesajul poeziei pe care o scrie Ana Podaru ține cu adevărat,
însă, de un instinct al diacroniilor, zestrea de cuvinte, indubitabil auratice,
construiește legături de suflet și ființă cu natura,
cu țara
legămintelor eterne iar dragostea sentiment este culoarea definiyivului.
Sensibilitatea artistică-estetică e de netăgăduit, seducția e repudiată în
melancolii și meditații. Eleganța unor exprimări de
stare lirică o așează pe poeta noastră între un tradiționalism extatic
căruia eul nu-i poate rămâne prizonier și cuminți erezii
modern-postmoderne. Poemele, câteva, pot fi socotite un veritabil ghid de
sensibilitate. Siajul oniric-realist dă o notă de tribulații picarești, în poezii ale abisului cognitiv („Râzi și tu, râd și eu, azi e ziua când vom râde/Să se-audă hohotit și din sufletele hâde.../Râsul este cât e hrană pentru suflete cu rană”),
alteori simbolul și parabola joncționează în inserturi nubile iar
adnotările eului țin de
limita pasajului existențial. Totul pare să explice schița unei utopii,
adnotările unei convivialități subtile între eul auctorial și radiografieri ale unui discurs meliorist despre dragostea consolând și destin: „Hai, arată-mi unde-i steaua ce ți-a dat sclipiri
sub pleoape?/Unde-s frunzele căzute ce se legănau pe ape?/Unde-i inima pădurii
cer bătea în noi cu clipa?când ne sărutam sub paltini, unde-i îngerul?...aripa?
(...)” (Hai, acolo unde tu..., p. 118).
Nu e fantezia frapantă aici, nici argumentul exercițiului livresc
într-un spectacol al frumuseții umane. Țara optimistă și țara
tragică, părinții și Dumnezeu, copilăria și senectutea,
devoalările mitului ancestral, superlativele ființei, natura și universul devin temele iremediabilului. Există și riscul de a ricoșa, uneori, pe panta facilității, cu un demers
liric interesant, având o platformă axiologică de necontestat. Altfel, însă,
avem și o poezie transgresând propriile perspective. După cum
sunt și recurențe ale instinctului de a personaliza
obstinant, o modă suspectă la mulți din poeții generației de vârstă
mijlocie de astăzi, mai puțin vizibilă în textele Anei Podaru.
Mai degrabă poeta e adepta metaforei „surescitării” realului în locul dispoziției contemplative.
Eul face figura unui spirit temerar, până și amintirile sunt evocări suave ori rebele. În emoția vitală, eul nu
îngăduie retoricii calofile să-și dezlănțuie stridențele grațiosului, ceea ce e
de apreciat. Or, „mistica” acestei poezii e chiar ființa disponibilității afective,
cenzurarea estetică a discursului parenetic. Impresia este a unei arhitecturi a
jubilației în
derivă, a unui ludism traversat de nostalgia spetacolului modernist al poeziei.
Iată de ce credem noi că drumul spre izbândă nu e deloc ratat ci el se află
foarte aproape și poate pregăti pentru Ana Podaru un salt redutabil: „Aștept să beau din pumnul vieții, ploaie/ ce a căzut pe frunnze de
pelin.../amaru-i sec, nu-i forță să mă-ndoaie/ când stau la umbra
marelui măslin.//Alerg să beau, mi-e sete, limba-i arsă/ și bea din seva vițelor-de vie/ a șaptea zi de
primăvară stoarsă.../ din lacrima căzută ce mă-nvie.” (Seva vițelor-de-vie, p. 45).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu