Marin Iancu- cronică

JOCUL DE-A VIAŢA ȘI MOARTEA

                                                      MARIN IANCU

 Într-o literatură, cum este cea a noastră de astăzi, în care poezia feminină se află într-un proces fără precedent de proliferare, se pare că Ana Podaru se arată tot mai decisă să-și ocupe un loc al ei. Recent apărută, cea de a patra carte a sa de versuri (Cad îngeri din icoane, Editura Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, Petroșani, 2017) apare în Colecția Banchetul, fiind răsplătită pentru știința și originalitatea „exercițiilor” lirice cu Premiul Ion D. Sîrbu pentru Poezie. Foarte bine primite, poemele din cele trei volume publicate anterior (Firimituri de fericire, Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2014; Fluturi în Infern – Butterflies in Inferno, Ed. Inspirescu, 2015, ediție bilingvă română – engleză; Octombrie rece. Icarii timpului, Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2017, prefață semnată de Dumitru Velea și George Terziu) lăsau să se întrezărească ideea că Ana Podaru are vocația construcțiilor lirice adevărate, bine articulate și pline de semnificație ideatică. Scrisă dintr-o acută necesitate a confesiunii, poezia Anei Podaru se dovedește,în ceea ce are aceasta mai bun, a fi naturală și, deci, umană.

Plămădite dintr-o astfel de zonă lirică, cele mai multe dintre poemele din volumul Cad îngeri din icoane au obsesia dezamăgirii, fiind construite predominant pe structura unei viziuni mai sumbre, cu izbucniri la suprafață de tristeți și deznădejdi: „Tot privind spre lumină m-am trezit levitând/ printre vămi de văzduh, scormoneam tremurând,/ și-am găsit jos, în talpă, strop de sânge curgând/ pe cenușa rămasă ca un rug  fumegând” (Privind spre lumină). Peste toate acestea curg imaginile accentuat vizuale, destul de reci, asaltând direct eul liric aflat într-o condiție umană limită. Ana Podaru pledează pentru întoarcerea la sursele originare ale poeziei, evitând ermetismul și întortocherile forțate și, adesori, inutile, ale frazelor, Expresia este susținută printr-o notare acută a concret-senzorialului: „Mă duc în urma timpului cu pasul/ ce gustă glodul tălpilor pe câmpuri./ ciulesc urechea și mă mustră glasul/ și caut iar prin miile de gânduri” (Copilărie, ce mult te-am iubit).

Tonalitatea elegiacă, cuprinsă sub cele mai diverse forme ale sale în limbajul poetic, este echivalentă sentimentului unei anume solitudini, în care mișcarea fanteziei decide totul, propunând forme diverse al trăirii.     

Punând în evidență caracterul de „joc” al textului, poeme precum Rădăcină-n deșert, Fusul și Vino, mamă încântă prin simetria refrenului și a modului în care, pe linia lui N. Stănescu sau Cezar Baltag, știe să valorifice ritmurile folclorice din descântece: „Seacă seva din tulpină,/ ramuri stau uscate-n soare,/ inima fântână doare,/ a secat, izvor… secat…/ nicio frunză nu mai mișcă/ în morminte pitulate,/ triste lacrime uscate,/ doar o zi din șapte-agate/ spânzurată stă pe cer” (Rădăcin-n desert). Un sentiment de tristețe și durere se presimte cu deosebire în poeziile  pline de umbre ale lumii de dincolo: „Nu lăsa să treacă timpul stăpânindu-mă-ntru-totul,/ Vino, doamna mea, acum, cât mai pot a te iubi…/ Doar nu vrei ca după cruci să te-ntâmpine doar mortul,/ Vin azi să-ți spun:´mi-ești dragă!... din adâncul inimii” (Azi doinesc în rând cu lupii). Pe o asemenea retorică a suferinței și a dezamăgirii, stările devin apăsătoare, la limita pragului de trăire: „Spune-mi, lacrimă ce curgi de sub pleoapă-nsângerată,/ Unde-i vadul celei dulci?... tu ești lacrimă sărată,/ Te prelingi pe-obraz încet ca penelul pe hârtie/ Scrijelind un vechi poem pe o inimă pustie” (Spune-mi, lacrimă sărată). Atitudinile au o solemnitate de ritual care dau imaginilor morții și a dorinței de eliberare de această obsesie o lumină specială: „Destinul drumuri mi-a deschis,/ Un drum cu spini fără sfârșit,/ Am sângerat și mi-am promis/ Că orice spin ce m-a trântit/ O să-l transform în pâlc de vise…” (Spinul)  Atmosfera e de ceremonie cosmică, elementele naturii participă la sărbătorile morții: „Au coborât norii pe umerii mei/ cu șipot de ploaie-n urechi,/ păreau că-s de puf, dar erau totuși grei/ adunaţi peste suflet, perechi” (Norii de plumb). Luate separat, imaginile pot avea diferite funcții poetice: „Cămașa zdrenţuită ce mă strange e udă, îmbibată de sudori,/ Mă rușinez că rănile păgâne n-ajung până la nori,/ N-ajung până la nori chiar dacă trupu-mi geme,/ E poate prea târziu acum sau poate prea devreme” (Drumul crucilor de plumb).

Siguranța tonului, puterea eului poetic de a-și alege un punct dominator, impresia mai generală de contemplare activă a lumii sunt resursele vitale ale versurilor poetei Ana Podaru. La polul opus, impresionează îndeosebi acele poeme calme, de reculegere horațiană, într-o dulce intimitate („Eu citesc aceste rânduri ce miros a fân cosit/ Rezemându-mi capu-n mâini cu un zâmbet chinuit”), când sentimentul pierderii copilăriei și, în general, efemeritatea existenței, a trecerii timpului emană din versuri precum acesta: „Spun că timpul trece iute ca fioru-n poezie…”. Afirmat tot mai deplin conștient de specificul său, discursul liric se construiește aici ca reflex insistent al actului existential, a „realității imediate”. De aici și intensitatea unor trăiri amplificate. Poemele se încarcă de o imensă energie discursivă, ca semn al acestei realități desfășurate frenetic în forme multidimensionale și adeseori insolite în manifestări. Ana Podaru își caută, de fapt, cu febrilitate, rosturile în viață, imprimând versului sentimentul participării la drama provocată de prezența răului în lume, cu deosebire, de confruntarea cu moartea: „Ca un fâlfâit de aripi viaţa asta-i trecătoare,/ baţi din aripi chinuit, orizontu-apoi dispare,/ dar tu zbori și-n labirint, te oprești pe la răscruce,/ cauţi drumul altui cer jertfind aripa-ţi pe cruce” (Fâlfâit de aripi). Alteori, o dorință de pace și gestul de recuperare a luminii ocrotitoare devin dintr-o dată  aspirația consecventă a autoarei. De aici și nevoia maximă de sacrificiu: „Din scoarţa bradului, tămâia a-nflorit,/ măicuţele cu mâinile curate/ adună de cu zori, în munţi plecate, urmând același rit neobosit” (A-nflorit tămâia). Tentația este aceea a unei sincerități absolute, în așa fel încât, de la o poezie se trece la versuri ce dezvăluie o prezență sentimentală și nostalgică.

Distingem în poemele din volumul Cad îngeri din icoane un tip de feminitate care tinde să-și asume întrega existență. Dacă în bună parte volumul Cad îngeri din icoane este construit pe o poezie a elanurilor sfărâmate, a tensiunilor și stărilor angoasante, de „vid sufletesc”, cea de a doua categorie de poeme din structura acestui volum ne păstrează aproape de spațiile generoase, cerul, marea, câmpia fiind doar câteva dintre libertățile care atrag fascinatoriu insul: „Du-te, vântule, departe unde eu nu pot ajunge,/ ia cu tine doar o parte din frunarele gândirii/ și întoarce-te la mine când uitarea mă străpunge,/ adă-mi gândurile toate sub pecetea nemuririi. (…) // Călător prin lumea toată, plimbă-mi versul pe-o aripă/ Scuturată peste ape, peste flori scăldate-n soare” (Vântule).  De acum, o vitalitate puternică își spune cuvântul. Laturii grave a versurilor accentuat dramatice, venite dinspre o confruntare cu neliniștea și cu suferința, i se substituie aici un alt tip de limbaj, cu mult mai apropiat de o poezie a candorii, a jocului copilăresc. Priveliștile prind viață, simplitatea rostirii versurilor trădând o nostalgie imnică, destul de apropiată de un adevărat elogiu al naturii: „Universul să renască, curcubeul să re-nvie,/ Veselia să-ncolţească precum grânele-n câmpie,/ Soarele să strălucească pe un cer surâzător/ Fără trăsnete și fulger, fără urmele de nor” (Hai să râdem, fraţilor!). Iată alte idilice viziuni feminine, semne galeșe ale unei imperioase nevoi de autenticitate: „Uite cum se zgribulește turturica prin frunzare/ după ploaia ce-a căzut peste câmpuri, peste plai,/ căutând cu-nfrigurare poarta razelor de soare/  s-o-ncălzească pe-o aripă ce-are forma unui nai,// s-a pornit prin ramuri vântul, legănată, turturește,/ glasul ei se duce-n zare ca un cânt din altă lume,/ lângă ea un turturel dintr-o data se oprește/ și-o privește cu iubire tot făcând cu ciocul glume…” (O singură comoară).

În altă ordine de idei, nu atât originalitatea este aceea care ar surpinde în Cad îngeri din icoane, ultimul volum al poetei Ana Podaru, cât mai degrabă îndrăzneala prin care autoarea se supune unui joc de planuri lirice duble de mare finețe, unde Ana Podaru își trăiește adevărata stare de grație. Fiindu-i insuficientă realitatea, cu toate elementele ce-i sunt proprii acesteia, dragostea la Ana Podaru implică mitul, ca în poezia Orhideea sălbatică, de exemplu. Poeziile Copilărie, ce mult te-am iubit și Hai, acolo unde tu… ascund o privire inocentă asupra realității, senin-surâzătoare, „câmpiile cu flori”, „pasărea măiastră”, „poveţe de iubire”, „cerul purpuriu” sau „zările albastre” devenind atributele dominante ale lumii și atitudinilor, după cum în Doamne, câtă bucurie și în alte asemenea poeme se ascunde o feminitate de un fel special, care, din perspectiva cosmicizantă, tinde spre o cuprindere largă a universului: „Doamne, câtă bucurie să culegi mărul din ram,/ Să miroși clipă de clipă floarea înflorită-n geam,/ Să alergi desculț prin iarba ce se scaldă-n bob de rouă,/ Să adulmeci mângâierea stropilor atunci când plouă”.