Iulian CHIVU

Ana Podaru,

Suferinţele îngerilor: dor, durere, dorinţă

     Cel de al patrulea volum de versuri semnat de Ana Podaru, cu un titlu care o reprezintă, Cad îngeri din icoane, s-a tipărit recent la Editura Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, din Petroșani (2017). El vine ca un evident exercițiu de acumulări ale reflectării în registru emoțional și ale rostirii sincere după Firimituri de fericire (2014), Fluturi în infern (2015, bilingv) și 13 Octombrie rece. Icarii timpului (2017), ca o depresurizare a unor tensiuni și trăiri nedisimulate, triste, uneori sumbre, și reumanizează viața la dimensiunea funcțiilor ei firești; Ana Podaru a traversat nedrept și prea devreme toată paradigma durerii mărturisind-o ca atare pe sinusoida suferinței fizice duse uneori la paroxism, sub teroarea unei boli nemiloase.

   

   Volumul este prefațat de poetul și eseistul Dumitru Velea care aprecia, printre altele, că „la Ana Podaru toate sunt răsturnate, paradoxale: prea târziu pentru poezie și prea grabnic pentru viață, apărute după prea mult timp de așteptare și prea devreme pentru încercările vieții!” Odată însă ieșind din acest sumbru pasaj al vieții sale, Ana Podaru își recuperează prin poezie vârstele netrăite. Cu recentul volum de versuri, ea depășește tonalitățile minore ale celor precedente, chiar dacă rămân reflexele poeziei bacoviene, pentru care a manifestat încă de timpuriu o înclinație aparte, așa cum mărturisește.

      De fapt însăși experiența de viață a poetei se derulează în registrul grav al contemporaneizării începând de la iubirea eșuată, până la rătăcirile în orizonturi străine, nădăjduind într-o profesie ea însăși asociată suferinței, prin care își picură în adânc bacovianul plumb: Pe drumul crucilor de plumb mai fac popas,/ Mai fac popas pe la răscruci,/ la cumpăna de la fântâni un pas (p. 37); ...te-ai strecurat pe sub perdea,/ te-ai așezat pe genele-mi de plumb (p. 63). Ana Podaru mărturisește că încă din anii de liceu a rămas sub impresia clasicilor poeziei noastre pe care continuă să îi venereze.

      Așa se identifică în poezia ei nu numai reflexe bacoviene, ci și sonorități de pastel alecsandrin: De ce te-ai ascuns în peșteri, Preamărite liliac?/ Ieși afară-n plină vară să vezi lebăda pe lac,/ N-ai văzut în primăvară liliacul dând în floare,/ Nici Mărita turturică cum dansează prin frunzare? (p. 51). Nu lipsesc nici ecourile eminesciene: Apele tânjesc a liniști,/ lacurile plâng sub trestii/ unde-s nuferii sau peștii,/ toate-s file de povești (p. 61). Nu lipsesc nici imagini emblematic eminesciene: iese lebăda sub sălcii ca un vis pe luciul apei... (p. 62), nici tonurile elegiace, ca în Plumbul drobului de sare (p. 127).

       Frecvent însă, în poezia Anei Podaru viața este drum destinal prin hazard, iar prea puținele ei bucurii sclipesc doar în prelungiri de amintiri, în secvențe de rememorare și ca nevoie de umanizare a unui timp absurd, contradictoriu, destructurant: dar eu zâmbesc și-mi trag din lut esenţa,/ mă-ntorc la sânul mamei noastre Geea,/ m-agăţ de flori și-mi recompun prezenţa/ din versuri noi ce-s scrise pentru-aceea (p. 119); Doamne, câtă bucurie să culegi mărul din ram,/ să miroși clipă de clipă floarea înflorită-n geam,/ să alergi desculţ prin iarba ce se scaldă-n bob de rouă,/ să adulmeci mângâierea stropilor atunci când plouă (p. 115). Ori și mai conclusiv, în datul implacabil: Îmbătrânim, tu ne privești sfioasă/ Cum an de an ne ducem crucea grea/ Cârpind chimirul și căciula roasă/ Cu fir de dor adus de-o rândunea (p. 31) sau în sensul miticelor Parce, când Cloto ține furca, Lachesis toarce firul și vine apoi neînduplecat Atropos să îl taie: râd și plâng cu fusu-n mână/ și-mi torc caierul de lână,/ până mâine dimineaţă/ când încep o altă viaţă (p. 113).

       Credința în natura transumană a destinului o face să îl accepte ca atare, în toată metafizica și cu toate asperitățile lui: Destinul drumuri mi-a deschis/ Un drum cu spini fără sfârșit... (p. 29). Astfel, orice veselie e mijloc de disimulare, e doar o amăgire pasageră: Hai să râdem fără teamă de ursită, de necaz/ Și să facem din durere un tablou pictat cu haz... (p. 77). Peste toate, panorama deșertăciunilor: Nu, nu e moartea cea mai grea povară,/ A vieţii cruce-i mult mai grea pe umeri,/ La căpătâi e-o cruce mai ușoară.../ Iar clipele de ce-ai mai vrea să-i numeri? (p. 76).

       Ana Podaru este mânată de destin nu numai să se confrunte cu suferințele grave, ce-i sunt rânduite ca încercare, de care s-a invrednicit și blândul Iov, ci se confruntă la fel de dur cu exilul pe un tărâm fără viaţă, privându-se de căldura fertilă a iubirii doar spre a ieși din captivitatea lumii de acasă, unde încă nu-și găsește identitatea: Mă-ndrept fără voie spre-același tărâm/ Ce-a fost fără tine, iubite, un vid,/ Cu mâinile goale nu pot să dărâm/ Răceala din pietre clădită-într-un zid (p. 70).

      Ostilitatea acelei lumi străine, anoste, reci, începe tocmai din peisajul care-i dă chip: S-a lovit de ţărm un val/ Și s-a spart în mii de picuri,/ Albatroșii de pe diguri/ Ţipă-n zgomot infernal (p. 79).Toate în contrast cu edenul bucolic al copilăriei din care rezistă în antinomie chipuri calde, locuri sfințite de amintiri, locuri în numele cărora pretinde ireversibilului reversibilitate: Mai frunzăresc prin gânduri uneori,/ dar nu găsesc cărarea spre-napoi,/ spre fluturi bântuind grădini de flori/ și-altare biciuite de nevoi (p. 111). „Altare biciuite de nevoi” care dau totuși culoare, candoare, duioșie rustică într-o sociologie concesivă: Lângă casă-n vârf de munte o bătrână se trudește/ Pentru-o iapă și-un măgar ce-au rămas de când bătrânul/ A-nchis ochii și-a plecat fără ca să-i dea de veste/ Într-o lume fără patimi... Cine-i mai cosește fânul? (p. 121).

Duioșii care nu ar avea consistență fără chipul mamei, simbol ancestral, recurent în conștiința poetei ca reverie, ca reazem moral, contur iconic în a cărui polisemie renaște și se tămăduiește: E leagănul sfânt în braţele ei,/ O, mamă, în tine-i căldura!.../ Mai stai pe pământ, cu tine mă iei/ Când timpul îngroapă măsura (p. 57). Sau  Vino, mamă, nu te teme/ de-astă lume ce se trece,/ sau de lutul sfânt când geme:/ Stai în prag și mă petrece! (p. 114).

      Pasajul de cumpănă care i-a fost menit Anei Podaru, transferat în poezie, face din chipul mamei mijlocitorul ultimei speranțe, alături de sfinți și icoane: vin cu gândul de pe drum/ visele-mi făcute scrum/ să-mi mai dai o-mbrăţișare,/ mângâierea ta din soare (p. 64). Sincerități care nu s-ar fi exprimat mai cald decât în ziceri simple; limbajul sofisticat ar fi diminuat tensiunile gândului și ale simțirii: ...m-ai privit cu-ngândurare/ și mi-ai dat o-mbrăţișare,/ doare, mamă, of, ce doare! (ibidem). Sau: Azi cerșesc o-mbrăţișare/ de la tot ce-nseamnă mamă,/ caut urma-ţi pe cărare/ și mi-e teamă, mamă, teamă (p. 129).

Frica de implacabil, personalizată, e deplină, nongraduală și depășește formalismul folcloric al bocetului, al lamentației, cu atât mai mult cu cât are, ca referent, o experiență malefică (Azi doinesc în rând cu lupii; Versuri noi; Sensul vieţii etc.). Presentimentul morții e, prin natura lui, obsedant, apăsător: S-a cuibărit în mine teama/ și-mi roade carnea pân’la os,/ mi-e dor de tata și de mama,/ iar sufletul din mine-i ros (p. 102). Incertitudinea rămâne să călăuzească viața, sorții par nedeciși: S-așterne teama și mi-e dor de mama (p. 44); M-am trezit la amiază de mână cu ei,/ Cu-acei îngeri cu aripi și nimburi,/ Mi-au zâmbit și-au zburat înapoi către zei,/ M-au lăsat pe altar cu o mie de gânduri (p. 48). Sau: Glasul corzilor de harpă mi-a sunat ca un ecou,/ Rănile-mi mocneau în vaduri, se zbăteau în mine păsări,/ Ocoleam peronul gării, rătăcind ades cărări.../ Prin ruini de mănăstire căutam un cântec nou (p.124).

      Ieșirea din sentință se reține conotativ nu ca expiere, ci ca izbăvire și este căutată în redempțiunea dumnezeiască. Rugăciunea e simultan căință, credință, nădejde. De aceea se rostește ca punte spre mântuire: Mă iartă azi, Fecioară,/ Că-n goana pentru viaţă,/ N-am spus o rugăciune/ Spălându-mă pe faţă (p. 46). Răspunsul divin nu întârzie: O, Doamne, milă-Ţi fie, milă-Ţi fie!/ Doar Tu, iertând greșeli nenumărate/ trimiţi spre mine darul unui frate/ tămâie, smirnă, mir din mâini curate,/ învăţături de sfinţi și bucurie (p. 55).Licărul de optimism apare, în sfârșit, ca o geană de lumină într-un algoritm al durerii: Mi-s braţele pline de dor și iubiri,/ Le-ntind căre lume și soare.../ O, Doamne, coboară-Ţi privirea și zi-mi:/ De ce bob de lacrimă doare? (p. 42).

      Încercând, firește, o notă generală asupra recentului volum de versuri al Anei Podaru, se poate spune, fără îndoială, că tânăra poetă (născută în 1974 în județul Bacău) parcurge perceptiv într-o notă subtilă și elevată toată paradigma dor – durere – dorinţă și o exprimă în momentele de cumpănă: Se-așterne teama astăzi, nu de moarte,/ Nimic nu-i mai ușor decât să mori,/ Mi-e teamă că acolo, printre flori,/ N-am să mai pot vorbi scriind o carte (p. 43), în alegorii (ca în poezia Cad îngeri din icoane), în epitaf (Solie la Demiurg sau Capăt de drum), când baladesc (Colbul viselor perene; Maică Sfântă, lacrima-Ţi), când cu tresărirea alecsandrină a pastelului sau în spiritul eglogelor petrarchiene din Carmen bucollicum.

      Acest nou volum de versuri, Cad îngeri din icoane, depășește rectiliniarul apăsător din 13 Octombrie rece. Icarii timpului, fiindcă Ana Podaru, învingând suferința, se refugiază în iubirea rememorată (Hai acolo unde tu...; Te aștept; Dar să nu pleci; Nu mi-e de-ajuns etc.), are răgazul reflectării generoase și valorifică idei până și din palierul istoriei (La masa Constantinilor; Judecată târzie), iar ca ființă întrebătoare accede și spre conceptual, prin abstractizări inspirate (Lupta cu prezentul; Certitudine sinistră etc.).

      Formal, poeta respiră viguros în versul scurt, care o reprezintă nu prin facilitate, ci prin ritmicitatea simțirii, ca sincronie emoțională, pe când versul lung, care o ispitește totuși, trimite cu discursivitate spre mesaje ale detașării, predilect ale reflectării, situate la limita epicului; Ana Podaru, însă, scrie o poezie de elevată simțire feminină care singură își presimte formele, formulele exprimării.