POEZIA – O IPOSTAZĂ SALVATOARE

„Atunci când un poet vorbeşte cu simpatie despre un alt poet, ceea ce spune este de două ori mai adevărat.”

Gaston Bachelard, Flacăra unei lumânări (Ed. Anastasia, Buc., 1994, p. 49)

I. Sub clinele muntelui unde ferigile cresc anormal de mari există minereu de uraniu; nu poţi să sapi o groapă fără să faci alături un muşuroi de pământ, zicea poetul nostru; din clipa naşterii copilului, a ieşit din ou, sub talpa casei, şi puiul de şarpe, cu care se va lupta mai târziu pe viaţă şi moarte, spune balada Mistricean; sau, de pildă, dacă ţi se sparge un geam de la casă fără să fie atins de ceva, e semn că o rudă, să zicem din Canada, şi-a sfârşit viaţa. Sunt relaţii fundamentale: cauzale, corelative, cu derivata: compensative, analogice şi, în fine, acauzale, sincronistice, cum le-a zis Jung. Nu numai oamenii de ştiinţă se apleacă asupra lor, cercetându-le cu asupră de măsură, ci şi poeţii caută să le descifreze, să-şi întemeieze creaţiile pe aceste relaţii fundamentale, încă unii, cum este cazul lui Eminescu, pe toate le încearcă şi din toate se hrăneşte. Însă cei mai mulţi, pornind de la cei care privesc cu uimire şi mirare lumea, observându-i apropierile şi diferenţierile manifestării sale, şi până la marii ocultişti, care pun în oglindă „ceea ce este jos” cu „ceea ce este sus”, se folosesc de câmpul larg al corespondenţelor, iar ultimii, cu prisosinţă, de cel al analogiilor. Ele luminează aspecte misterioase şi armonioase ale lumii, pun în conjuncţie relevantă şi revelatorie, după situaţie, microcosmosul şi macrocosmosul, simplu spus, omul şi lumea, omul şi divinitatea, la bază aflându-se credinţa cu eterna sa floare, iubirea – adică de punere laolaltă a celor despărţite.

Pe aceste relaţii de corespondenţă şi uneori analogice pare a se sprijini poezia Anei Podaru. Ele se regăsesc ca o puternică şi întinsă rădăcină în cultura populară, cu care de fapt rezonează, deseori compensativ, şi creaţia poetei. După „uitarea fiinţei”, cum a formulat un ultim mare filosof al secolului trecut, Heidegger, lumea modernă de azi şi-a accentuat criza fiinţei şi, mai mult, a ajuns în pragul şi situaţia uitării sufletului. Un semn al acesteia este şi retragerea culturii populare în spectacol şi muzeu. Uitarea sufletului, vădită şi din explozia psihologiilor şi psihiatriilor, s-a întins în mai toate compartimentele culturii şi la toate nivelurile vieţii sociale, vizibil şi pe cercurile vârstei omului. Sufletul s-a retras cât mai înlăuntrul omului, ca un bob de lumină care abia mai pâlpâie, sau ca o fărâmă de energie care abia se mai simte zbătându-se în interiorul lumii. Omul pare că s-a despărţit cât mai mult de sufletul său, pare fiindcă de despărţit nu se poate, acesta preexistându-i prin Creator şi depăşindu-l prin sfera manifestărilor sale. Totuşi, ceea ce s-a spus în clipa dintâi a revelaţiei, „lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii”, se aude, pentru cine are urechi de auzit, tot mai puternic în clipele acestea de după revelaţie – şi este o vorbă al cărei înţeles nu suferă pierdere şi amânare.

Poeţii, în cea mai mare parte a lor, sunt seismografele acestei uitări a sufletului. „Ei nu o ştiu, dar o fac”, ca să cităm o vorbă socratică, ei nu o ştiu, dar o simt şi o spun. De aceea nu trebuie să înfioare pe nimeni, dacă această „spusă” se poate auzi şi găsi unde te aştepţi adesea cel mai puţin. Ana Podaru este o poetă a reamintirii sufletului, de unde şi rezonanţa uimitoare cu publicul, cu cei ce umblă cu capul plecat pe inimă.Ea a apărută în ultimul timp, din 2014, în peisajul nostru literar. Şi reprezintă un caz straniu şi, mai ales, prin viaţa-i pusă la încercare, dramatic. Poeţii se manifestă şi debutează încă din copilărie, de la vârste fragede, şi se întâmplă, la unii, chiar din adolescenţă, să încheie „socotelile” cu poezia, arzând etapele acesteia la un loc cu o singură sau două etape ale vieţii lor. Dovadă că poezia arde ceea ce trebuie ars, fără prea mult timp de chibzuinţă, şi luminează, deseori cu om cu tot, prin lume.

II. La Ana Podaru toate sunt răsturnate, paradoxale: prea târziu pentru poezie şi prea grabnic pentru viaţă, prea apărute după mult timp de aşteptare şi prea devreme pentru încercările vieţii! Care să fie cauza şi cum se va desluşi acest aparent paradox?

Ea debutează publicistic în 7 ianuarie 2014, în ziarul Naţiunea, cu un „grupaj liric dedicat aniversării zeului Eminescu”, semnificativ pentru tonalitatea preluată şi suferinţa subterană asumată (cum aduc sub ochi fie şi titlurile: O stea, Bătrânului din colţul străzii, Alerg pe cioburi, Fragilă, Pe urmele cailor), şi editorial, spre sfârşitul aceluiaşi an, în prima jumătate a lunii octombrie, cu volumul Firimituri de fericire (Ed. Inspirescu, Colecţia POEŢII SECOLULUI XXI, Baia Mare), în acelaşi timp făcând şi lansarea cărţii la Vulcan, unde locuia în urma căsătoriei. Cartea este bine primită de localnici şi de mass-media, rezonanţă ce va spori într-un mod ameţitor. La fel şi ritmul scrierii şi al apariţiilor. Este luna în care ea s-a născut, în ziua de 27 octombrie – dar în urmă cu patru decenii, în 1974, în localitatea Nicolae Bălcescu din Judeţul Bacău. Ana Podaru vine în poezie sub semnul târziului şi totodată al prea grabnicului, după cum se va vedea la urcare spre izvorul poeziei sale, spre cauza genetică. Ea este la amiaza vârstei, puţin chiar trecut, loc de răscruce în viaţa unui om pe calea realizării procesului de individuaţie.

Din acest loc de răscruce al vârstei, când începe interiorizarea, Ana Podaru trebuie, pe cale poeziei, să-şi recupereze vârstele anterioare (copilăria, adolescenţa, chiar o parte din maturitate) şi să ajungă în identitate cu ele. Poezia o solicită. Mai întâi trebuie spus că ea este fiica lui Alexandru Doboş şi a Magdei; a treia din cei patru copii (Iustina, Cristina și Alexandru); că-şi petrece vârsta copilăriei la sat, cu „mirosul câmpului şi joaca desculţă prin ploaie” care „îi sădesc în suflet”, cum spune, „imaginea frumosului, imaginea libertăţii”; că mama îi dăruieşte „comoara cea mai de preţ a sufletului” – bunătatea şi iubirea faţă de tot ce este creaţia lui Dumnezeu; că în adolescenţă, dascălii Liceului Vasile Alecsandri din Bacău, îi deschid sufletul către poeţii George Bacovia, Eminescu şi Adrian Păunescu – „Poeziile lui George Bacovia, mai spune, atârnă ca plumbul în adâncul fântânii inimii mele”; că la vârsta maturităţii se căsătoreşte cu Iulian şi vine la Vulcan în Valea Jiului (din căsătorie rezultând doi copii, Larisa şi Bogdan) şi, sub semnul iubirii faţă de om, urmează Şcoala sanitară Carol Davila din Petroşani, devenind asistent medical; că din 2014, se desparte de soţ şi se mută cu copiii în Marea Britanie, ajungând să lucreze la Spitalul din Crawley - Sussex Community NHS Trust, St. Augustinian Care, Maplehurts Nursing Home-Haywards Heath și Woodlands Nursing Home-Burges Hill. În al doilea rând, la această vârstă a amiezei, Ana Podaru publică imediat după debut, în 2015, în ediţie bilingvă română-engleză, Fluturi în infern – Butterflies in Inferno (Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2015, p.224; prefaţă, Liliana Boianu Terziu; traducere Lucia Ştefanovici, Eva Halus şi Rudolf Neumaier), cu lansare la Wembley Library din Brent (Londra) – cu sprijinul Adinei Maglan și al lui Cristian Stâncanu președinte – My Romania Community, şi cu prezența cititorilor români și a autorităților locale britanice. Iar la începutul anului 2017, publică volumul 13 Octombrie rece. Icarii timpului (Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2017, p. 226; prefaţă, Dumitru Velea, Câteva cuvinte de pe patul de spital despre o carte consolatoare a poetei Ana Podaru, şi George Terziu, Cuvântul editorului: Ana Podaru – între căutări şi disoluţia reperelor), cu lansare în 17 martie la Biblioteca Județeană I. N. Roman, din Constanţa, cu sprijinul Asociației Astra Dobrogeană (președintă Daria Nicolae) şi al Muzeului Militar (director istoricul Costin Sârbu), cu participarea a peste 120 de cititori, de scriitori locali şi chiar de peste Prut (Diana Ciugureanu-Zlatan, președinta fondatoare a USELR), fiind prezente televiziunile locale și mass-media (autoarea participând la emisiunea Cultura pe Coordonate din cadrul TV Litoral, şi la alte evenimente ale unor asociaţii dobrogene).

Rezumând, trei ani, trei cărţi, 445 de poezii, plus altele pe diferite reţele virtuale! O ritmicitate uluitoare, o poezie la două zile şi ceva! La care să adăugăm rezonanţa publică într-o creştere greu de descris, parcă de progresie geometrică! Cum să explicăm această stare de entuziasm, ca să zicem cu o vorbă a vechilor greci, a poetei şi a rezonanţei publice?

III. Ce spune poeta post festum? Ana Podaru vine de la Londra la Constanţa, la jumătatea lunii martie, la lansarea cărţii 13 Octombrie rece. Icarii timpului, într-o stare critică a sănătăţii. La înapoiere, i se comunică diagnosticul şi este operată de cancer ovarian. Situaţie disperată, în care multor pacienţi li se „retrag” cuvintele, accentuându-li-se doar simţurile. Panica este paralizatoare. Pe nişte foi de hârtie răzleţe Marin Sorescu a reuşit să scrie în spital volumul Puntea (publicat ulterior de soţie). Ana Podaru continuă să scrie cu şi mai multă îndârşire, poezie şi proză, în câteva luni, aproape 200 de poezii din care a selectat cartea Cad îngeri din icoane, şi a început să scrie jurnalul luptei fără oprire cu necruţătorul inamic, romanul Punctul final. Reflexia sporeşte, luciditatea se întinde peste varii domenii, simţurile se ascut; încep să se vadă legăturile şi analogiile dintre lumina de sus şi ţărâna de jos, dintre divinitate şi om, dintre macrocosmos şi microcosmos, să se audă vuietul luptei din zonele cele mai adânci ale făpturii omeneşti. Ana Podaru înfiorată îl ascultă şi liniştită îşi ridică privirea spre rădăcina dramaticei întâmplări, a paradoxalei situaţii de prea târziu pentru poezie şi prea grabnic pentru viaţă. Astfel începe romanul: „Se spune că oamenii-și presimt nenorocirile cu mult timp înainte să se întâmple. În urmă cu patru ani un îndemn interior mi-a deschis pofta de a scrie poezie. Nu eram absolventa niciunei facultăţi de litere, eram doar un om ce și-a eliberat sufletul ce striga captiv într-un trup. Am deschis porţile sufletului și izvorul s-a pornit năvălind ca sângele dintr-o rană deschisă, ca o eliberare. (...) S-a întrebat omul de rând și omul de cultură de ce predomină tema tristeţii în poeziile mele. Nu am știut să răspund atunci, știam doar că este sentimentul pe care-l pot descrie cel mai bine. Într-o bună zi am aflat că toate acestea erau semne prevestitoare, strigătul interior al sufletului captiv într-un trup bolnav. (...) Am ajuns repede la departamentul A&E, urgenţe-reanimare, unde am fost întâmpinată de o colegă româncă, șefa secţiei. După două radiografii și o serie de investigaţii biologice îngrijorarea a început să apară pe feţele echipei medicale. Apă la plămăni, lichid de ascită, să fie pe înţelesul fiecărui muritor, adică apă în burtă. Am fost transferată cu pat cu tot în camera alăturată şi la computerul tomograf rezultatul s-a ivit – masă tumorală abdominală. (...) Am cerut externarea până la ședinţa MTD a cazului meu și în câteva zile eram în avionul spre Constanţa. Cititorii mă așteptau la evenimentul lansării volumului trei de poezie. Totul era pregătit, oamenii de bine, prieteni de suflet, oameni de cultură pregătiseră totul, trebuia doar să fiu acolo. Cum puteam să lipsesc? Mă simţeam îngrozitor să-mi dezamăgesc cititorii. Am riscat și am plecat la eveniment fără acord medical de a zbura. Mi-am zis în gând, poezia merită orice sacrificiu, chiar și cel vital”. (s.n.).

În capitolul al VIII-lea al romanului Punctul final Ana Podaru aduce noi precizări: „După ciclul 1 de chimioterapie m-am întrebat de ce poeziile mele au înrădăcinate în mesaj tema morții, a tristeții, a durerii. M-am întors la primele testamente literare, la sutele de poezii cu tema morții și am înțeles că toate aceste mesaje erau un strigăt interior, o avertizare, toate acestea venind de la Dumnezeu care-mi spunea mereu... Ești bolnavă, dacă nu vrei să vezi asta, o să mori”.  În trei ani reuşeşte nu doar să scrie 3 carţi, ci să înveţe limba şi să-şi stabilizeze condiţia profesională în Anglia, „în timp ce toată suflarea divină – continuă ea – se căznea să mă avertizeze că în mine creștea o tumoră imensă, că imunitatea-mi scăzuse drastic, că trupul meu era setat de propriul creier de a se dezintegra. Da, eu mi-am setat moartea plângând, suferind, epuizându-mă prin muncă și studiu. Creația lui Dumnezeu distrusă de mine. M-am hotărât să scriu despre asta imediat ce am aflat despre boală, am plâns, ba nu, am urlat ca un animal (...) Apoi m-am eliberat și de atunci nu am mai plâns că am cancer. Am înțeles că trebuie să mă bucur de fiecare clipă dată de creator, că viața are sens, că trebuie să admir creația lui Lui, că am o misiune pe pământ, cea de-a scrie, considerând că sunt doar un mesager al cerului, un simplu muritor” (s.n.). Deci, creaţia porneşte ca un „îndemn interior”, ca o „presimţire”, ca o „eliberare”, este „strigătul interior al sufletului captiv într-un trup bolnav”. Nu este doar expresia platoniană că sufletul este prins într-o temniţă a sensibilului, din care trebuie să iasă cât mai degrabă, nici cea creştină că este un vas în care s-a pus lumină, ce trebuie să se elibereze mântuitor la ceas stabilit, ci acestora li se adaugă faptul că sufletul locuieşte „într-un trup bolnav”, pentru a cărui îmbolnăvire ea se simte vinovată. Desfacem mai mult, omul, lumea sunt în faza îmbolnăvirii şi, spre deosebire de poetă, prea puţin se simt vinovaţi de aceasta. Unei vinovăţii iniţiale i se adaugă o alta secundă. Şi poeta o conştientizează, creştineşte. O sesizează întinsă peste tot. Poeziile sale o relevă: de la cele în care sunt evocate lumea copilăriei, a naturii de la firul de iarbă la nevinovatele animale sau păsări, până la chemările şi rugile faţă de mamă şi mai ales faţă de Maica Domnului. Toate acestea şi altele, ale vinovăţiei secunde, sunt conţinuturi ale sufletului ce trebuie reucuperate, reamintite contra uitării răvăşitoare venite din partea răului. Se ştie că acesta năvăleşte peste om şi lume din afară, pe poarta deschisă de mâna omului. Societatea modernă a ajuns captiva lui. Poeta îşi dă seama că temele poetice despre tristeţe şi moarte, despre durere şi suferinţă erau o avertizare, mesajele unui strigăt interior contra răului şi morţii. Nu a morţii venite la ceas hotărât, ci a celei venite odată cu răul, pe neaşteptate, a morţii intempestive. „Eu mi-am setat moartea”, constată cu luciditate Ana Podaru, la nivel subiectiv dar generalizant, şi ea trebuie să lupte să o învingă, prin hotărârea de a scrie despre asta. Salvarea, cu simple şi sfinte vorbe spus: cu scriere despre moarte pre moarte călcând. Ea are credinţa că orice om are o misiune pe pământ pe care trebuie să o îndeplinească pentru a se salva pe sine şi pe ceilalţi, pentru a se mântui. „...adevărat, noi am declarat război acestei perfide boli numită cancer – scrie ea pe fb. în 30 august –...noi toţi vom aduce-n ajutorul cititorului armele cu care să lupte în caz de nevoie, Dumnezeu ne-a adunat într-o echipă fantastică din care eu pot culege informaţii şi pot trăi pe pielea mea tortura acestei boli, descriindu-le ca învăţăminte şi exemple”. În aceasta consistă funcţia poeziei sale şi din aceasta derivă întâmpinarea cu entuziasm a poeziilor sale, din partea celorlalţi. Misiunea ei este „cea de-a scrie”. Nu este mult şi nici puţin, este o sarcină mântuitor omenească. În credinţa ei, ea se consideră „doar un mesager al cerului” şi în acelaşi timp „un simplu muritor” – cuvinte ce trebuie luate cu umilitate, cuvinte încărcate de suferinţă şi sfâşiere tragică, de contradicţie între cele două lumi şi, în acelaşi timp, de depăşire şi ridicare laolaltă a acestora. 

IV. După diagnoză ea realizează că boala, „cancerul a venit odată cu poezia, poezia ca un strigăt lăuntric”. Mai departe îmi spune că „este totuşi extraordinar ce s-a întâmplat cu mine, în aceşti 3 ani am realizat cât alţii în zece, iar succesul a fost uriaş la toate lansările”. Spunându-i despre balada Mistricean, unde odată cu naşterea copilului iese din ou, sub pragul casei, şi puiul de şarpe, şi cresc unul şi altul, şi apoi are loc lupta, îmi răspunde „da, lupta a început”. În baladă cresc unul şi altul până la numărul zece, al reluării şi indefinităţii, după care şarpele iese de sub talpa casei şi se duce „În buricul pământului/ În inima câmpului./ El aici se-ncolăcea/ Pe Mistricean aştepta,/ Ca să-i mănânce carnea,/ Să-i scurteze viaţa/ Ca-l lui era dăruit/ De când era copil mic.” Casa era locuinţa vieţii şi centrul spiritual, omfalos, pe care şarpele îl uzurpă şi instituie un centru revoltat. De unde, voinicul trebuie să lupte cu acesta. Este semnificativ că Mistricean ia calul, armele tatălui său în această luptă, că prin ceaţa şi noapte întinsă se petrece iluminarea interioară: identificarea „procletului”, a răului cumplit: „Văzu două scântei de foc/ Alei nu sunt scântei de foc/ Ci sunt ochii şarpelui,/ Şarpelui, procletului!” Se petrece lupta dramatică, pe viaţă şi moarte, în care şarpele ajunge să-l înghită: „Îl îmbucă jumătate,/ Jumătate nu mai poate,/ De curele încrucişate,/ De pistoale ferecate,/ De săbioare atârnate,/ De cuţite ascuţite/ Şarpele nu poate să-l înghită/ Şi din nou el că-l trăgea/ Şi-ncepu a mi-l sugea...” În fine, un voinic chemat în ajutor, despică gura şarpelui şi-l scoate pe Mistricean: „Fuga la cal cu el da/ Şi mi-l arunca pe şea/ Şi mi-l lega cu o curea/ Ca să nu dea de belea.” Pe căi piezişe Mistricean ajunge la o târlă unde este scăldat în lapte, pentru scoate din el veninul şarpelui, aşa cum şi la naştere, moaşa tot în lapte l-a scăldat. Pentru fiecare etapă a desfăşurării baladei, a dramaticei lupte se pot aduce câte o serie de poezii din creaţia Anei Podaru, reliefând o aceeaşi luptă cu boala perfidă şi vicleană precum şarpele uzurpator al centrului vital. De fapt, ele se ordonează, mai întâi, în trei etape proprii fiecărui volum publicat: Firimituri de fericire (2014), Fluturi în infern – Butterflies in Inferno (2015) şi 13 Octombrie rece. Icarii timpului (2017). Prima etapă este cea în care prezenţa răului nu se simte de poetă în ipostaza copilei, a copilăriei, el creşte de la naştere odată cu ea până la acel „zece” peste care „nu se trece”, ci doar relua indefinit. Sunt în această fază poezii privind ursirea, creşterea în comuniune cu natura, formarea lentă a părţii spirituale, toate în expresie directă, încărcate de darurile credinţei, ale bunătăţii, speranţei şi iubirii – sunt firimituri de fericire. În etapa a doua, a adolescenţei şi grabnicei maturităţi, lumea exterioară se interiorizează, începe să se presimtă prezenţa răului, prezenţă exterioară, dar răvăşitoare pentru lume, aici bucuria se împleteşte cu suferinţa şi poeta o percepe ca într-o viziune, unde analogiile sunt la sine acasă, unde cele mai plăpânde şi efemere făpturi, fluturii, se zbat şi sfârşesc în infern. În etapa a treia, unde se leagă celelalte două, se conştientizează prezenţa devastatoare a răului în lume, cu manifestările sale începând de la pierderea părinţilor la îndurările comunităţii şi ţării, ale omului alunecat, în confruntarea cu moartea, şi se vădeşte, pe temeiul bunătăţii din prima şi al speranţei şi iubirii din a doua, o atitudine de milă şi compasiune, de participare consolatoare. Pare să fie, păstrând analogia cu balada Mistricean, luptele eroului cu şarpele, mai exact, a chemării voinicului în ajutor, care să-l scoată din gura şarpelui. În etapa a patra se interiorizează cele parcurse şi se petrece identitatea. Poeta se luptă cu răul pe viaţă şi moarte. Cele trei faze sunt aduse în prezent, în faza amiezei vârstei, a lucidităţii maxime, şi, încă mai mult, este adusă în disperare şi faza de amurg, a limitei vieţii, când conştiinţa se eliberează şi se ia în stăpânire cu toate acestea la un loc. Este faza dramatică a reflexiei, în care în poezie pot să apară viziuni şi vorbiri testamentare – când cad îngeri din icoane, cum zice poeta, în încercarea de salvare a omului.

V. Să le reluăm oarecum analitic, pe rând:

a) Cartea Firimituri de fericire este o explozie fericită a naşterii poeziei şi, fireşte, a poetei Ana Podaru, este cartea recuperării copilăriei şi a apariţiei tulburătoarei adolescenţe. Istantaneu, din amiaza vârstei, de unde nimic nu prevestea, se deschid porţile poeziei şi ca într-o Liturghie, în partea „celor chemaţi”, adică a vieţuirii lui Iisus în lume, apare în strălucirea ei Sfânta Masă, prestolul din altar, când preotul şi diaconul iau Evanghelia şi ies pe uşa de la miază noapte şi vin în mijlocul mulţimii, ca şi cum Mântuitorul ar fi ieşit în lucrarea sa în  lume, după care este dusă pe uşile împărăteşti la loc pe prestol. Acest traseu simbolic, al venirii cărţii în lume de pe Masa Sfântă odată cu Mântuitorul, să fie şi al apariţiei poeziei? Creaţia ulterioară a Anei Podaru, cu determinările ei, o susţine. Păstrând analogia, mulţimea vede scăldată în lumină Sfânta Masă din altar, copilăria cu candoarea şi nevinovăţia ei, care se păstrează ca un altar al vieţii omului. Poeta a ajuns la vârsta maturităţii, dar poezia care explodează vine mai dinapoi, este tocmai recuperarea acestui altar al omului. Se ia Evanghelia şi se vine cu ea în mulţime, cartea cu sfinţenia din ceasul copilăriei vine în mulţimea care este încercată, în trecere prin ceasul vinovăţiei. Prea târziu şi prea grabnic ceas! – este pentru om. Amurg timpuriu – e şi titlul unui poem. Cartea sfântă este dusă înapoi, credinţa şi poezia se prezervă. Ana Podaru vede cu un ochi matur, dar cu transparenţele pline de candoare, spaţiile şi timpurile copilăriei, ba chiar ale adolescenţei incipiente, când tot ce apare reprezintă frumuseţea, când tot ceea ce ne împrejmuie ne pare mişcându-se în ceasul iubirii. Şi totuşi, ochiul matur, al reflecţiei, sau intuiţia poetei, cu determinări mai adânci, vede mai totul marcat de limitări, de precarităţi, de semne ale morţii. De la cele personale şi subiective la cele încărcate şi de obiectivitate, ale familiei, ale iubirii şi comunităţii, ale naturii şi patriei. De peste tot se degajă bucuria cuprinderii cu candoare a celor din jur, cu bunătate a relaţiilor fireşti, de zi cu zi, ale sale şi, în sens mai larg, ale omului, şi, în acelaşi timp, se surprinde o durere ce pare inexplicabilă. Versurile sale curg melodios, în cadenţe „clasice”, unduitoare prin elementele creaţiei, uneori de doinire ca de pe un colnic, ca de pe o vale cu un râu molcom, dar, fără să-ţi dai seama, de sub bucuria rostirii se simte, izbucneşte o tristeţe răvăşitoare: câteva situaţii, durerea mamei fără copil (Nu-s dureri mai mari pe lume, p. 74), topirea de dor a mamei rămasă singură şi a copilei plecate printre străini („S-a-ngălbenit muşcata-n glastră/ Uitându-se la chipul tău./.../ Şi când mă uit în cufăr vechi,/ Din poza ta răsar cuvinte,/ Un glas mă mângâie fierbinte/ Şi-o doină-mi cântâ-n ritm străvechi”, O mamă, ridurile tale, p. 78); absenţa unui leac sau vraci care să vindece durerea întinsă peste lume (Nu e pe lume leac să vindece durerea, p. 73); sfidarea bunătăţii de către oamenii răi, ai puterii, din care şi viermii, şi câinii „se feresc să muşte” (Oamenilor răi, p. 75); ori ridicat la nivelul sufletului, de care lumea actuală a uitat, se umple totul de durere („Sufletul negru aleargă stingher/ Prin miriştea lumii nespuse,/ Cu inima frântă, străpunsă de ger,/ Gândind la trecutul său dulce.// Aleargă, aleargă cu lacrimi în ochi/ Şi cerul e plin de durere,/ Imaginea morţii smulgând rădăcini/ În zori de lumină, nu piere”, Fără rădăcini, p. 37). Şi clipele erosului sunt marcate de durere, îngerii care se îndrăgostesc de o muritoare sfârşesc prin cădere, muritoarea alegând un demon. Note din Luceafărul şi din Zburătorul se regăsesc în poemul de deschidere, A căzut din cer un înger. Un poem se numeşte chiar Tristeţe.

O lege a corelatelor: bucurie şi durere îi subîntinde creaţia. O lege ce se evidenţiază datorită acelui contrast consitutiv, prea târziu pentru poezie şi prea grabnic ceas al vieţii. Şi ca o consecinţă, se vede cum imperceptibil timpul îşi răstoarnă evenimentele, cu vorba Poetului, „s-a întors maşina lumii”, sau şi-le stânge într-un ghem de nedesfăcut. De peste tot se văd asemenea răsturnări, aducătoare de dureri. Care să fie cauza? Şi Ana Podaru le înregistrează: de pildă, o mamă trebuie să îşi îngroape pruncul: „Ce-a mai rămas din mama ce-şi legăna odorul,/ Ce-a mai rămas din chipu-i, care zâmbea odată,/ Pe faţa mamei numai riduri, căci a secat izvorul./ S-a-ntors pământul invers, de-i lumea blestemată? (Nu e pe lumea asta durere mai amară, p. 73, s.n.). Sau ca un semnal, ajungându-se până acolo când clepsidra se goleşte de timp: „Se sfâşie cerul în noapte,/ Cad îngeri, cu aripa frântă,/ În marea-nroşită de fapte/ Se vede-o nălucă cum cântă./.../ Se stinge lumina în lampă,/ Clepsidră golită de timp,// Iar lava ţâşneşte din trupul/ Cândva liniştit şi frumos/ Şi urlă un clopot ca lupul,/ Ţărână întoarsă pe dos./.../ Ferestre bătute în cuie,/ Nimic nu mai pare firesc,/ La cer jurământe se suie/ Târziu. Timpul nu-i pământesc.” (Destin apocaliptic, pp. 28-29, s.n.). În fine, poeta simte tristeţea mustind din orice loc şi situaţie, din trăirile celor din jur, din făpturile neajutorate ale naturii, chiar din plante şi obiecte. Ea nu-i cunoaşte cauza acestei dureri, dar o simte şi o ştie – şi, parcă înlănţuită în ea, o expune. Este păcatul moştenit, venit ca un blestem din părinţi. Cât de bine rimează cu blestemul mamei din balada Mistricean! În adânc, de ordine creştină!

Şi mijlocitorii, îngerii, sunt puşi la încercare. Se jertfesc. Din partea cerului. Din partea pământui, copiii pot să purifice lumea prin fapte şi puritate. În vorbele poetei: „Când se răzbună cerul e vai şi-amar de sfinţi!/ Se-ascund după icoane în mânăstiri cernite/ Cu aur, cu podoabe şi lumânări plătite/ De două babe care, îngenuncheate cer/ Să li se ierte totul. În jur, numai mister./.../ Cer toţi, făcând mătănii, iertare, dar certaţi/ Cu cerul, cu măicuţa, cu fraţii-n frunţi pătaţi/ De gheaţa care curge din lumânări fierbinţi,/ Nimeni nu vrea să ierte blestemul de părinţi./.../ Un turn de mânăstire mai fumegă în noapte,/ Ducând spre cer păcatul, purificat prin fapte/ De doi copii, desculţi, ce-au amuţit de frică,/ Ce plini de puritate, întreaga scenă strică.” (Nimeni nu vrea să ierte blestemul de părinţi, pp. 71-72, s.n.). Dar şi poeţii pot să purifice lumea prin nevinovăţia cuvântului, Ana Podaru asumându-şi această menire: „Plătesc bilet prea scump spre altă lume/ Şi număr clipele urcând pe scară,/ Fără să născocesc un scop anume,/ În loc de coasă, morţii-i dau vioară”. „Bilet prea scump” în această situaţie când răul o aşteaptă în miezul făpturii, precum şarpele pe Mistricean „În buricul pământului/ În inima câmpului”. 

Revenind la titlu, şi metaforic spus, ea „împrăştie”, după modelul revelat, firimituri nu de pâine şi viaţă, ci de fericire pentru viaţă, nu altfel decât Fericirile celor ce vestesc cunoştinţa adevărului şi a vieţii veşnice, din Liturghie.

b) Cu cartea a doua, Fluturi în infern – Butterflies in Inferno

, Ana Podaru trece la recuperarea vârstei adolescentine sub unghiul maturităţii, ea fiind aproape trecută de soarele amiezei când acesta îşi începe intensa activitate şi ceea ce s-a numit procesul de interiorizare. Poeta se întoarce asupra vârstei când percepţia îi dă impresia că în ceea ce apare, în această fază a frumuseţii, poate întâlni fiinţa iubită, alt fel spus, acel universal ce ţine în lume şi strânge mai toate laolaltă. Are nădejdea şi bucuria că poate prin eros întâlni persoana cu care să formeze o unitate şi lumea, în diversitatea ei tulbure, să pară armonioasă. Este cartea relaţiei cu celălalt. Dar şi a amăgirii amare, fiindcă în acest „celălalt” nu se găsesc decât elemente ale certitudinii sensibile şi mai nimic care să ţină. Este o relaţie care se surpă, care se surprinde fisurată, care nu ţine mai mult decât o clipă – este relaţia efemerităţii, a aparentei frumuseţi. Poeta o simbolizează prin fluturi. Este cartea iubirii posibile, sfâşietoare, aprinse sau stinse, explozive sau implozive dintre ea şi el, dintre poetă şi un iubit prezent sau absent, de aici sau dintr-un dincolo oniric. Trăirea erotică şi percepţia lumii schimbă datele temporale şi dimensiunile spaţiului: „Dincolo de nori... în altă galaxie/ am rătăcit secunde ce mi-au părut un veac/ firescu-n nefiresc târându-şi trena vie/ înfipte rădăcini în nori... bietul copac.../ Imaginea-mi oglindă într-un cristal albastru/ mulţi ochi fără de lacrimi atârnă dând să cadă/ nu recunosc nici chipul diform, străin de astru,/ nici zece guri căscate din mâini cerând ofrandă.” (Dincolo de nori, p. 11). Schimbările dintre percepţie şi senzaţie, dintre obiectiv şi subiectiv curg într-un joc permanent: „De pleci nu-nchide uşa-n urma ta/ Cu talpa pasul să-ţi sărut, mă lasă,/ Să simt fiori adulmecînd sfioasă/ Parfumul ce-a rămas în mintea mea./.../ Priveşte uneori zâmbind-napoi/ Din marea ochilor de scapi o perlă/ O voi culege-aflând glasul de mierlă/ Ce cântă-nsingurată în zăvoi.” (Mă lasă...,pp. 11-12). Se petrece o alternanţă a rostirilor dintre ea şi el, iubirea apropie spaţiile, deseori despărţite, pământesc şi ceresc, precum în viziunea eminesciană. Ea se îmbracă în violet şi-l aşteaptă, erotizând lumea în violet: „M-am îmbrăcat în violet aseară/ Şi-n păr mi-am prins zâmbind, regina nopţii/ Şi-am pus scântei pe lumânări de ceară/ Ce-mi parfumau cărarea-n pasul sorţii/ Şi am păşit desculţă pe covorul/ De frunze verzi, căzute din cais/ Cu praf de stele-am descântat izvorul/ Ce-mi susură prin gânduri ca-ntr-un vis/ Cu ochi sclipind am străbătut apusul/ De-un violet ceresc, brăzdat prin nori/ Iară cu luna-mi împărţii surâsul/ Şi-am rătăcit prin stele până-n zori/ De-un violet părea şi răsăritul/ Prin raze scânteiau flori violete/ Aură violet avea şi sfinxul/ Adus de vânt cu violete plete.” (M-am îmbrăcat în violet aseară, p. 15), el pare un zeu („În mintea mea eşti îmbrăcat în zeu”), este un „înger în vis”, surprinzător şi nu, un „înger rănit”, iar ea este „captivă-n lacrima de înger” („Sus, lângă steaua luminată/ Privea un înger întristat/ Spre biata fată-ngenunchiată,/ Din ochi o perlă i-a scăpat.// Şi s-a prelins pe trupul rece,/ S-a contopit cu-a ei durere/ Captivă-n lacrimă se trece/ Zbătându-se fără putere./ El, ar zbura să o aline/ Dar stă-ntr-un fulger agăţat/ Din aripi punte de suspine/ Străbate ceru-ndepărtat./.../ Şi tună, cerul se-nroşeşte,/ Iar fulgerul săgeata-şi scoate,/ Brusc, îngerul rănit se smulge/ Şi zboară teama să-i alunge.// Şi-ntinde aripa spre fată/ Dispare lacrima din jur,/ Ea, cu privirea-nseninată/ Renaşte cerul de azur”, Captivă-n lacrima de înger, pp. 15-16, s.n).

Din oricare poezie se vădeşte relaţia erotică dintre ea şi el pătrunsă de durere („Nu pot visa la cea mai caldă rază”; „un pas în iad şi unu-n rai/ şi gândul meu pe nu ştiu unde”; „resemnaţi, rătăciţi, cu genunchii juliţi,/ în adânc zdrenţuiţi şi iubind neiubiţi”). Mai mult, lumea erotizată, la început, treptat se vede îndurerată, de la mamă la comunitate, de la acestea la elementele naturii. Durerea şi apoi finitudinea pun stăpânire şi încet-încet marchează totul: „La răscruce de drumuri o cruce se-arată/ O troiţă veche, la poale cu iederi/ La dreapta izvor cu apă curată/ Ce curge pe-o piatră sculptată-n dureri” (p. 106), sau: „S-a săturat pământul de-atâtea trupuri stinse/ Un geamăt ca de clopot se-aude-n asfinţit/ Şi limbi de cucuvele pe loc au amuţit/ Apus de lumânare în două mâini cuprinse.” (p. 107). Relaţia cu celălalt se vede în fisurarea ei, în efemeritatea ei. Să fie privirea lucidă, proprie vârstei maturităţii, din care se recuperează erosul adolescentin? Este ceva mai mult, ce îşi are determinările în strate mai adânci. Este o presiune care nu lasă loc de linişte şi împăcare, de împlinire erotică, ci târăşte totul spre limită, spre un loc fără speranţă, în infern. Aici categoriile timp şi spaţiu se percep în schimbare, se strâng la semnul suferinţei, al finitudinii. Poemul de deschidere, care dă şi titlul cărţii, Fluturi în infern, o spune cu prisosinţă, sub acest semn împletindu-se în el cele două voci ale relaţiei erotice: „Am colindat aseară poienele în vis/ Eu... fluture o zi dansam cu licurici/ Şi mă-nălţam la stele plutind în necuprins,/ Iar luna îmi zâmbea, cu toţi erau complici./.../ Pe floarea ce regină era pe timp de noapte/ Am încercat să lunec, dar am căzut în gol,/ Iar în tunelu-ngust urlau cu mii de şoapte/ Oameni cu chip de corb, ce îmi dădeau ocol...//Eu fluture o noapte, ei... corbi să mă înghită,/ Mi-au pus pe aripi plumb, pe vise gânduri triste,/ Nu pot să zbor la stele, să poposesc uimită/ Pe razele ce plâng cu lacrimi contopite.” (pp.9-10).

Un prea târziu al poeziei şi un prea grabnic al vieţii, un contrast între vârste şi între percepţie şi reflexie îşi spun cuvântul. Percepţia înregistrează şi întoarce în suflet frumuseţea lumii exterioare, chiar erotizarea ei, iar reflecţia o întoarce în sine şi-i arată substratul dureros. Însă nu şi cauza: şi anume că acest fapt este pricinuit în esenţa sa de manevrele şi acţiunile inamicului ce înaintează victorios, ale răului necruţător. Poeta nu le conştientizează, ea percepe doar de jocul de contraste proprii erosului tulburător şi iubirii candide, ajunsă acum devastatoare. Firimiturile de fericire din prima vârstă s-au schimbat, s-au preschimbat în explozii de iubire, surprinzător, pline de lacrimi – de nefericire. În miezul erosului şi al făpturii sale scurmă chelicerele răului generator de moarte. Intueşte, nu o ştie, dar o spune, cum din zorii esteticii s-a zis. Fluturi în Înfern, ce coexistenţă! – fluturii, cele mai plăpânde, nevinovate şi frumoase făpturi, având doar o fărâmă de viaţă din lunga metamorfoză a lor, fluturii ce reprezintă frumuseţea şi explozia erotică, dureroase din perspectiva efemerităţii lor, trebuie să vieţuiasă, în scurta existenţă, în chinurile din infern. Ana Podaru parcă a intuit că sub jocul plăcut şi dureros al erosului şi iubirii, firesc şi despre care atât de mult s-a scris, se află un altul mai profund şi tragic, al morţii învadatoare încă din ceasul în care ne-am născut. Este cum i s-a năzărit lui Johanes von Tepl la moartea tinerei sale soţii, în ceasul naşterii, în minunata Pragă de la începutul secolului al XV-lea.

În baladă, Mistricean simte prezenţa şarpelui, a răului, şi se pregăteşte de vânătoare: „Mistricean ce mi-şi făcea?/ Cal la bordei aşeza,/ Tot pe Negrul, pintenogul,/ A lui ta-su din tinereţă!/ Bine că mi-l ţesăla,/ Dimineaţă se scula/ Pe ochi negri se spăla/ Armele că le-ncingea!”

c) Cu cartea a treia, 13 Octombrie rece. Icarii timpului, 

se leagă celelalte două cărţi, din perspectiva identităţii vârstelor. Vârsta poetei este exact cu vârsta despre care se scrie. Ea este ajunsă în soarele amiezei, când lucrurile, fiinţele, situaţiile parcă nu mai au umbră şi li se vede conturul exact, aici începând să-şi facă loc luciditatea intelectului. S-a recuperat ce a fost de recuperat, şi din partea obiectivă şi din cea subiectivă, dar acum se vede că acestea parcă s-au topit şi ceea ce trebuie să se recupereze este tocmai ceea ce omul şi lumea de azi au uitat, sufletul. Spre exemplificare, poemul Vidul din suflet: „La capăt de lume s-a stins felinarul/ tăcută-i pădurea, nici gongul nu bate/ e linişte, pace-n singurătate –/ la umbră de cruce dorm soră şi frate./ E capătul lumii pe linii ce-s moarte/ în trenuri se doarme un somn liniştit/ şi-au pus trecătorii sub cap vise, toate,/ cu mantia zilei din noapte-nveliţi./ Ce mută e marea de vânt vitregită,/ talazul pe dig, rece, încremenit,/ la mal împietriţi un iubit şi-o iubită/ ce-i vie?...tristeţea, se vede pe chip./ La capăt de lume doi îngeri veghează/ mormintele toate par margini de oază,/ a stat şi nisipu-n clepsidră de pază/ nu sunt dimineţi, nu sunt nopţi, nici amiază./ Un capăt de lume e vidul din suflet/ eu, tu, ea şi el îngropaţi în absent.” (op. cit., p. 178). Spre observarea aceastei uitări de suflet şi încercări de recuperare, Ana Podaru este condusă de resorturi vizibile, din lumea proprie şi invizibile din cea din jur, de zi cu zi, care a uitat de suflet, de credinţă şi iubire. Acestea din urmă sunt torturante şi greu de decelat, sunt ale unui rău care a năvălit peste sine cu mijloacele perfide. Aici ea trăieşte şi observă, adâncindu-se în experienţa proprie, prezenţa devastatoare a răului în lume, cu manifestările sale, începând de la pierderea părinţilor la îndurările comunităţii şi ţării. Cartea este dedicată memoriei mamei sale şi poartă titlul 13 Octombrie rece. Icarii timpului, titlu ca două aripi, ca două ofrande, prima parte a sa însemnând ziua de trecere dincolo a mamei sale („Octombrie rece, ce poţi să-mi aduci?/ mi-ai pus la picioare sfârşit, început,/ pe frunzele-ţi moarte ades au căzut/ din lacrima mea poveri mari de cruci/.../ Octombrie rece, genunchii mi-au stat/ la cruce de piatră plângând tremurat,/ în braţe cu flori... călcând apăsat/ mormântul, vorbind cu ecou... un oftat// Octombrie rece, pe lume-ai adus/ o floare de mac... înflorind la apus,/ un cer ca de foc pe suflet mi-ai pus,/ sub el lac de lacrimi pe frunze s-a dus,/ Octombrie rece, cu teamă păşesc/ prin picuri de ploaie ce-mi biciuie trupul,/ sub clopot ce bate mă adăpostesc,/ în mine trăieşte pădurea şi... lupul.”, 13 Octombrie rece, p. 23), iar a doua, efortul şi jertfirea tuturor celor care zboară spre cer, dar se prăbuşesc, nu din cauza idealităţii, ci a păcatului şi a plumbului greu turnat pe aripi de cei invidioşi şi plini de răutate („Din pântec, dorinţa de zbor către soare/ Copilul o are... născându-se viu/ Purtând moştenirea strămoşilor care/ Rămaşi fără aripi, păcatul şi-l ştiu,// Speranţa musteşte din fragede timpuri/ Când pasul devine mai ferm pe-al său drum,/ Dar urma se pierde dormind sub nisipuri,/ Iar pasărea Pheonix renaşte din scrum.”,  Icarii timpului, p. 52). Însă oricât ar fi durerea şi prăbuşirea de mari, rămâne speranţa, ca pasărea egipteană a soarelui.

Priveliştea pe care cartea ne-o aduce sub ochi este a zbaterilor omului alunecat în confruntarea cu moartea. Ana Podaru este soră medicală la un spital din Londra şi experienţa de zi cu zi a sa dă consistenţă existenţială poemelor şi adâncime viziunii acestora. Ea are în faţă, chiar în mâinile sale, omul în confruntarea cu moartea, şi în minte, situaţia mai largă, a unei lumii bolnave. Acum se leagă cele două determinante relevate, din cărţile anterioare, bunătatea şi speranţa din prima şi iubirea din a doua, rezultând o atitudine de milă şi compasiune, de participare consolatoare. Se ştie că niciodată bunătatea şi speranţa nu îngăduie răului să devină absolut, adică de nesuportat pentru om; aceste daruri sunt moştenite din părinţi, din străbuni, şi mai dinapoi. Mama i-a transmis Anei bunătatea şi speranţa în divinitate, că tot ce se întîmplă în lume şi se petrece cu omul este după voia Domnului. Şi cum Domnul este bun prin definiţie, ceea ce se petrece cu omul, chiar daca trece prin Valea Suferinţei, este pentru a accede la lumina bunătăţii. De aici vocaţia şi devotamentul Anei Podaru faţă de pacienţi, de suferinzii lumii, şi dăruirea cu asupra de măsură pentru poezie, pe ambele căi încercând să limiteze invazia răului asupra omului alunecat, să-l facă pe om să privească această invazie consolator. Nimic nu se poate pierde din ceea ce Domnul i-a dat omului, de la începuturi! Sufletul, cu partea sa divină. Acesta este de neuitat, de adus continuu aminte. Ea vede cum lumea şi-a uitat această parte divină, cum în ciuda prosperităţii şi fericirii de o zi, nefericirea, suferinţa, răul s-au întins şi sunt acaparatoare. Nimeni parcă nu mai are timp să privească în sine, în fântâna proprie spre a vedea cerul de deasupra. Poezia ei încearcă să-i reamintească omului de prezenţa sufletului, chiar acolo unde este acoperit, precum un izvor de resturi şi gunoaie aruncate de netrebnici, şi să-i aducă apa vie însetatului. Altfel nu ne explicăm efectul de rezonanţă al poeziei sale cu o mare masă de cititori! Şi-i de presupus, dintre oamenii cei suferinzi. Prin această reamintire a sufletului, ea devine consolatoare pentru cei suferinzi, pentru cei alunecaţi şi în continuă luptă cu forţele răului. Din această perspectivă, acest al treilea volum de poezii al Anei Podaru este şi cartea identităţii cu suferinzii lumii, o carte consolatoare.

Pare să fie, păstrând analogia cu balada Mistricean, tribulaţiile în jurul şarpelui, în căutarea iluminării interioare spre anihilarea răului: „Acum, el rătăcea/ Şi firea el şi-o pierdea,/ Toată noaptea că umbla,/ De toţi bulgări se lovea/ Şi buştenii că-i bătea/ De toţi rugii se-ncurca/ Şi pe nimeni n-auzea/ Niciun foc nu se vedea,/ Niciun amnar nu avea/ Ori vreo dalbă pelinăriţă/ Ori vreo mică esculiţă/ Ori vreo aşchie de cremniţă/ Ca să-şi facă luminiţă!”

Ce spune ea omului ajuns pacient în spital, ce spune poezia ei omului alunecat în suferinţa generalizată, în acel ceas dinaintea iluminării? Uită de lucrurile exterioare şi aminteşteţi de darurile dumnezeieşti; uită de durerea proprie şi aminteşteţi de partea divină pe care aceasta n-o poate atinge; uită de nedreptăţile zilnice şi aminteşteţi de dreptatea pe care o porţi în tine din ceasul naşterii; priveşte suferinţa şi răutăţile zilei ca şi cum ele ţi-au fost date spre încercare şi depăşire; poţi să arunci o parte netrebuincioasă din tine pentru a lăsa să se vadă clipirea veşniciei; orice s-ar întâmpla, mai lasă în vasul tău un loc gol pentru lumina de sus; cum orice flacără urcă spre cer, tot aşa orice copil se întoarce acasă la părinţii săi, orice om, oricât ar fi de alunecat, se întoarce la Părintele său; o, ce privilegiu, întoarcerea acasă, la copilărie, căci din Eden nimeni nu poate să ne izgonească! Şi dreptatea, adevărul, frumuseţea sunt părţi din acest Eden! Cam astfel spune ea despre consolări consonant din a treia carte cu fericirile din prima carte. Cu vorbele ei: „Şi dacă e să mai trăim doar mâine,/ doar azi să dăm ce-i mai frumos din noi,/ sub cer senin să alergăm prin ploi,/ chiar dacă uzi mâncăm aceeaşi pâine,// de-ar fi să trecem mâine în abis/ cărând poveri din viaţă adunate,/ ne vom trezi mereu cu-acelaşi vis,/ să fim iubiţi... restu-i neînsemnătate”, (Şi dacă e să mai trăim doar mâine, p. 22). Reîntoarcerea omului spre divinitate înfrânge durerea, suferinţa. Orice lacrimă cursă din ochi îi dă acestuia strălucirea din ziua dintâi! Ana Podaru scrie în genunchi, cu umilinţă şi lacrimi, pe pânzele suferinţei. Sub pânzele acestea şarpele pândeşte. Mişcările lui o face să scrie tot mai repede şi cu tot mai multă credinţă.

VI. După această triadă de cărţi, subîntinsă de senzaţie, percepţie şi intelect, cu a patra carte, Cad îngeri din icoane (Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu Petroşani, 2017), dintr-odată năvăleşte peste făptura poetei răul ce acţionase până acum ascuns, iar în conştiinţa ei, ideea de luptă cu moartea şi de comunicare revelatorie cu Creatorul. Poeta ajunge, uluitor de repede, în faza reflexivităţii maxime a intelectului, când nu doar vârstele prime au fost recuperate, ci şi amurgul este chemat să dea seamă. Inamicul necruţător, cancerul, la începutul anului şi primăverii (2017), a ieşit la suprafaţă, acţionând pe toate fronturile împotriva ei. Cele două determinante ale timpului, paradoxale, prea târziu pentru poezie şi prea grabnic pentru viaţă acum se suprapun. Răul nu mai este doar în lumea exterioară, ci îşi dă pe faţă acţiunea devoratoare chiar din miezul făpturii poetei, aruncând tulburări, probe şi limite din făptura fizică în lumea ei interioară. Este faza reflexiei dramatice de deasupra tragicului. Este lupta vieţii cu moartea; este proba pe care o dau adevărul, dreptatea şi frumuseţea cu moartea, este proba poeziei de salvare a omului. Dumnezeu i-a dat Anei Podaru această încercare, de luptă şi credinţă, de apărare prin poezie. Acum se luminează geneza poeziei ei. Şi se vădeşte un pariu pus de deasupra în confruntarea de jos, directă, a omului cu răul necruţător, a omului cu mâinile goale, neavând ca arme decât credinţa nestrămutată şi poezia apărută în mod miraculos. Apariţia ei pare determinată de răul cu care trebuie să lupte, însă geneza ei cu adevărat consistă în legile pariului de deasupra şi în puterea de credinţă a omului datorată unei şi aceeaşi unităţi cu Dumnezeu.

Ana Podaru deşi are prea multă bunătate sădită în suflet de mama sa, din vieţile anterioare, se simte totuşi vinovată, mai bine zis îşi asumă vinovăţia omului de azi care a uitat de sine, de cele create, cum s-a zis de mari gânditori, de „izvorul”, „fiinţa” şi „sufletul” nostru. Însă, paradoxal, ea se simte vinovată că „tot privind spre lumină” „a uitat de pământ”, a uitat de omul exterior, de partea ce deja trebuie depăşită pentru o viaţă nouă, proprie jertfei. Numai prin sacrificarea, dar şi preluarea acestei părţi exterioare, ea îşi adânceşte puterea de cunoaştere şi transfigurare a lumii, de generare a poeziei. Volumul Cad îngeri din icoane se deschide chiar cu această „vinovăţie” a uitării, asumare jertfelnică, de „rug fumegând”, prin poezia Privind spre lumină: „Tot privind spre lumină am uitat de pământ,/ am uitat de prieteni, de iubire, de cânt.../  am uitat de-al meu trup agăţat de-un cuvânt,/ de-ai mei prunci, de părinţi și de-al lor legământ.// Tot privind spre lumină am uitat de natură,/ de izvoare, de flori, de mireasma lor pură,/ am uitat de fântâni, de pridvor, de căldură,/ am uitat de păduri și de iapa mea sură.// Tot privind spre lumină am uitat unde sunt,/ m-am uitat agăţată, sus, pe-aripi de vânt/ auzeam glas de îngeri murmurând un descânt,/ la picioare ardea lumânare de sfânt...// Tot privind spre lumină m-am trezit levitând/  printre vămi de văzduh, scormoneam tremurând,/ și-am găsit jos, în talpă, strop de sânge curgând/ pe cenușa rămasă ca un rug fumegând.”

Pe lângă această bunătate, ea vine şi cu iubirea faţă de om şi de toate cele create din perspectiva celor necreate, încercând să le pună laolaltă şi să jertfească ceea ce este de jertfit. Iubeşte şi creează! – spune Ana; creează şi iubirea vine! – spune Podaru; şi împreună se aude – suflet şi viaţă!

Prin urmare, determinantele din cărţile anterioare, starea de explozie a poeziei şi fericirile, relaţia cu celălalt, iubirea trecută prin infernul precarităţilor, identitatea cu suferinzii lumii şi consolările se strâng într-un nod al fiinţei şi iubirii în care se văd părţile două ale omului, firea divină şi cea pământească, omul interior şi omul exterior, primul ca dăruire către Dumnezeu şi al doilea ca părere de rău pentru cele de jos. Iar ca mijlocire între ele stă dreaptă cumpănă misiunea poetică. Iubirea de Creator ca şi de cele pământeşti este puternică, dar nu în părţi egale, una este absolută, iar alta conjuncturală. De unde, geneza ideii de jertfă. Aici misiunea poetică îşi spune cuvântul. Poezia se hrăneşte din ambele părţi, dar numai dintr-una se instituie şi se salvează de efemeritate, din cea a divinităţii. Prin aceasta şi poezia este un act de jertfă, care caută să amâne pe cât posibil prima jertfire. Sunt paradoxuri în care poeta Ana Podaru cade spre izbânda şi fiinţarea amânduror jertfe, dar în timpi diferiţi.

Lupta cumplită cu răul e subiacentă, alte forţe de recuperare şi mântuire a omului încep să se manifeste, sau se văd că s-au manifestat încă de la început, din clipa încercării de recuperare a vârstelor şi de aducere a lor în suprapunere. Zbaterea acestor forţe interioare ale omului face să se lumineze o aceeaşi zabere a forţelor la nivelul creaţiei divine. Cad îngeri din cer, din dragoste pentru o muritoare, ca-n primul poem din cartea de debut, din iubire faţă de om, ca-n majoritatea poemelor din această a patra carte – şi de jos omul încearcă să se ridice spre cer, ca fiinţă verticală, privitoare la stele, cum au zis greci, ca încercare de întoarcere acasă, la locul edenic în care se manifesta fără sfâşiere, ca întreg. În toată poezia Anei Podaru există această participare, „coborâre” a cerului spre îndreptarea şi salvarea celor de jos – şi, în acelaşi timp, încercarea disperată a celor de jos de a se ridica la ceruri. De aceea am spus că poezia ei se sprijină pe analogii. Există o verticalitate proprie acestor mişcări şi o comunicare aidoma între cele două părţi, ale lumii şi, în mic, ale omului. Este scara din viziunea lui Iacob pe care îngeri urcă şi coboară. De ce i-o fi apărut lui Iacob doar îngeri în viziune!? Fiindcă şi ceea ce urcă din om este doar partea îngerească, iar cealaltă rămâne să se amestece în lutul de jos în aşteptarea unei noi lucrări a Olarului. Ana Podaru o spusese atât de exact în poemul Lutul din mine din cartea anterioară („Pământul din mine îmi macină dorul,/ olarul îmi mângâie trupul fierbinte,/ din mâinile lui amintirile toate/ mă mustră prin mii de cuvinte,// o mână de lut creşte-o inimă mică/ golită de sânge, nu bate, e rece,/greşeşte olarul şi-n palmă se strică/ şi curge-n pământ... prafu-ncet se ridică”, p. 97). În această comunicare se întrevede şi asemănarea şi neasemănarea cu Creatorul, şi iubirea care cuprinde totul. Neasemănarea poartă şi păcat şi vină – şi ea trebuie, prin decizia fiecăruia, îndepărtată, ca numai astfel să se poată omul înălţa, să se recupereze cu adevărat, să se dăruiască. Această carte a patra a Anei Podaru este cartea dăruirii de sine şi a jertfei.

Aici descrierea suferinţei şi a luptei cu boala atinge cote alarmante pentru om, iubirea de Dumnezeu şi consolarea faţă de voia Sa devin pentru ea una şi aceeaşi pe masa de operaţie, pe altarul unde este jertfită. În această situaţie se strâng mai toate momentele de dăruire şi ofrandă, de jertfire a celor date de Domnul, de la natura exterioară la natura noastră interioară: începând de la bobul de grâu şi sfârşind la copac, de la viţa de vie la un „biet căprior”, de la firul de iarbă la o lebădă împuşcată pe lac. Multe dintre acestea, aduse în poeziile sale, sunt simboluri ale jertfei cristice. Şi acestea sunt îmbibate de Duh şi de sufletul omului, şi au sens înalt în actul de jertfă. Ca un corolar al lor, poeta lasă prin multe poezii ofranda sângelui, care este tot un semn al jertfei de sine. Ofranda sângelui este un martiriu care anunţă jertfa supremă, o afirmare a fiinţei şi a poeziei. Prin jertfă Ana Podaru îşi împlineşte misunea poeziei, a afirmării în lume prin strălucirea acestei valori şi atingerea ei de divinitate. Focul cu arderea sa, care consumă şi afirmă, este un alt simbol divin, să ne amintim de rugul ce ardea fără să se consume, care trece prin poezia ei. Este surprinzător cum confruntarea cu acest rău necruţător, cu moartea i-a conştientizat încercările, i-a luminat destinul, ca o „erezie” zice ea în comparaţie cu cel obişnuit al semenilor, i-a adâncit privirea asupra relaţiei omului, ca făptură creată, cu Creatorul său. Cred ca a făcut-o să privească netulburată şi în apele noptoase ale Sinelui, căci altfel nu se explică modul de apariţie al multor elemente simbolice polivalente, cu un capăt de sens în lumea conştientă şi cu altul nebănuit în cea a inconştientului.

Un poem care rezuma ideea de jertfă, o adevărată viziune, sau vedere dincolo, pe care Ana Podaru reuşeşte să ne-o aducă în faţă, este Osânda Macului roşu. Aici poeta este adusă pe jertfelnic. Este pe masa de operaţie. Descrierea se face în detaliu, ca-n cărţile de ştiinţă, şi în simbolicitate, ca-n cele creştine. Vin sub observaţie subiectul şi materia jertfei, darul care poartă pecetea iubirii de jos şi de sus, care înseamnă substanţa poeziei de dincolo de omul prins în certitudinea sensibilă a lumii. Ana Podaru aduce trupul, gândirea, talentul pe masa de operaţie, ca mod de dăruire de sine, completă cu suflet cu tot, dăruirii de Sus, şi de dăruire pentru aproapele. Lecţia este că trupul are o valoare de jertfă, iar darurile de sus, dreptatea, iubirea şi poezia o valoare de existenţă, un mod divin de mântuire. Trupul este instrument al omului, purtător al darurilor de sus, şi poate, în cazul de faţă, se va învoi Dumnezeu, precum în cazul  lui Isaac pe muntele Moria, să-l lase mai departe ca instrument în slujba acestor daruri înalte. Acest poem-viziune ar putea fi citit, dând multe roade interpretării, în paralel cu momentul jertfirii din Liturghia celor credincioşi, al identificării omului cu Fiul jertfit şi apoi al trans-identificării dinspre Dumnezeu spre om prin intermediul lui Hristos. Ce-a fost reprezentare acolo s-a anulat în prezenţă şi fiinţă. În cazul de faţă, se luminează accesul celei îndăruite spre fiinţă şi poezie, spre o „Altă Ană zidită-ntr-un cer”, deschisă transcenderii „pe altar cu o mie de gânduri”: „Patru oameni au stat la căpătâiul meu,/ Adunaţi pe altarul unde eram jertfită,/ Doi mă priveau... se-ntrebau dacă-s eu,/ Aveau aripi şi nimburi, mă vedeau răstignită,//Lupta strânsă s-a dat între cei ce aveau/ Două săbii de foc ce urmau să mă taie./ Nu ştiam de ce eu? De ce, ei, mă doreau/ Altă Ană zidită-ntr-un cer... nu-n odaie.../ Mă zbăteam într-un trup osândit şi inert/ Tremurând la răceala din coasă.../ De ce azi? Mă-ntrbam căutând să mă iert/ Că o clip-am uitat să respir, că nu-mi pasă!?// S-au privit cei doi corbi ce doreau să mă-nghită,/ ca doi lupi ce.ar fi vrut să devin al lor miel,/ Unul bun, altul rău, mă simţeam schimgiuită/ De cel rău, nu voiam să mă-njunghie el,// S-a retras într-un colţ cu privirea-n pământ/ Iar cel bun a tăiat fără milă ce doare./ N-am simţit, n-a durut, m-am lăsat dus de vânt/ Un mac roşu, osândit, cu petalele-n soare.// M-am trezit la amiază de mână cu ei,/ Cu-acei îngeri cu aripi şi nimburi,/ Mi-au zâmbit şi-au zburat înapoi către zei,/ M-au lăsat pe altar cu o mie de gânduri...” (p. 29).

Dar să nu uităm, în această fază a luptei cu răul, a transcenderii şi recuperării omului, analogia cu balada Mistricean. Voinicul luptă şi pănă la urmă este îmbucat de şarpele, care „...ncepu a mi-l sugea.../ De trei zile de trei nopţi/ Ţipă din gură de şarpe/ Săvai cu răcori de moarte”. Dar un tânăr apărut ca din senin îi sare în ajutor şi cu paloşul loveşte şarpele la „încheietura gurii” şi-l trage din moarte pe Mistricean şi cu el, fugind pe cal, îl duce unde sunt trei turme de oi şi-l scaldă în lapte, ca la naştere – o moarte şi o nouă naştere, „Până carnea i-o nălbea/ Păcură din el curgea!” Să „rimeze” tânărul acesta şi cu poezia? Cu funcţia salvatoare a acesteia?

Această carte, Cad îngeri din icoane, este o carte a jertfei şi a transcenderii morţii. Prin urmare, poezia Anei Podaru se scrie cu sine. Cu viaţa poetei. În ipostază salvatoare, pe-o cale mântuitoare.

Dumitru VELEA